De-a lungul veacurilor, omul a cautat ceva dincolo de sine, ceva dincolo de bunastarea lui materiala: ceva pe care il numim adevar, Dumnezeu sau realitate, ceva in afara timpului, ceva care sa nu poata fi tulburat de imprejurari, de gandire sau de coruptia omeneasca.
Omul care traieste fara conflicte, care traieste cu frumusete si iubire, nu se teme de moarte, fiindca a iubi inseamna a muri..
Omul pe care viata nu il inspaimanta nu se teme ca se va gasi intr‑o nesiguranta totala, caci el stie ca launtric, psihologic, nu exista siguranta.
A nu cauta siguranta inseamna a participa la o miscare nesfarsita, in care viata si moartea sunt unul si acelasi lucru.
Cata vreme ne va fi frica de viata, ne va fi frica de moarte.
Nu stim cum sa traim si de aceea nu stim cum sa murim.
Ca sa traim complet, total, ca si cum fiecare zi ar fi o noua frumusete, trebuie sa murim pentru ziua de ieri, altminteri traim mecanic, iar o minte mecanica nu poate cunoaste niciodata ce este iubirea, nu poate cunoaste niciodata ce este libertatea.
Pe noi ne infricoseaza moartea pentru ca nu stim ce inseamna cu adevarat viata.
Acesta nu este un paradox intelectual.
Nu putem trai, daca nu murim psihologic in fiecare clipa.
Nu se poate sa traim fara sa murim in acelasi timp.
Si totusi, cand stim sa traim cu adevarat, moartea este extraordinar de asemanatoare cu viata.
KrishnamurtiNoi am acceptat ca viata inseamna agonie si suferinta, ne‑am obisnuit cu acest lucru si ne gandim ca moartea este ceva ce trebuie evitat cu grija.
Dar nu vom afla niciodata noul pana cand nu vom invata cum sa ne eliberam de povara trecutului, de povara cunoscutului.
J.
Privim mereu catre altcineva ca sa aflam care conduita este buna sau rea, care mod de gandire este corect sau gresit si, conformandu-ne acestui model, conduita si gandirea noastra devin mecanice, raspunsurile noastre devin automate.
In aceasta neincetata lupta pe care o numim viata, noi incercam sa stabilim un cod de comportament adaptat societatii in care am fost crescuti, fie ca este vorba de o societate comunista, fie ca este o asa-zisa societate libera.
Noi ne supunem anumitor reguli de conduita, considerandu-le ca o parte din traditia noastra.
Omul si-a pus dintotdeauna intrebarea: „Ce rost au toate astea? Are viata vreun inteles cat de mic?".
Azvarlit in imensa confuzie generata de conflicte, revolte, brutalitati, nesfarsite razboaie religioase, ideologice, nationale, el se intreaba cu un sentiment de adanca si durabila frustrare: ce este de facut, cum se poate iesi din toate acestea, ce inseamna viata, si daca exista ceva dincolo de ea? Si negasind acel lucru de nenumit, cu o mie de denumiri, pe care l-a cautat intotdeauna, omul a recurs la credinta – credinta intr-un salvator sau intr-un ideal –, insa credinta naste necontenit violenta.
De-a lungul veacurilor, omul a cautat ceva dincolo de sine, ceva dincolo de bunastarea lui materiala: ceva pe care il numim adevar, Dumnezeu sau realitate, ceva in afara timpului, ceva care sa nu poata fi tulburat de imprejurari, de gandire sau de coruptia omeneasca
