Sa citesti, sa re-citesti marii scriitori inseamna sa te situezi intr-un inceput continuu. - Irina Petras.
Interstitiile mele se numesc - uneori cu termeni chiar de mine inventati - romantitate, muritudine, androginizare a perspectivei poetice, obsesie noomorfica, trionticitate.
Cartea de acum reia, cu revizuiri si adaugiri, fragmente din tot ce am scris despre Eminescu de-a lungul celor trei decenii si recompune o schita de portret.
Vrand, nevrand, calci si pe urme straine - care sunt sau pot deveni ale tale intr-o alta organizare a pasilor.
Iti insusesti cadenta.
Cauti, imbogatit, un interstitiu.
Pasesti in rumoarea vocilor anterioare. [...] Lectura clasicilor este o proba a labirintului, o expeditie complicata de re-cunoastere.
Se pare, o spun din nou, ca avem o problema cu aproximarea dimensiunii umane a figurilor memorabile din cultura si istorie.
E, in fond, o chestiune de scara.
Pe Eminescu il urcam atat de sus, incat nu ni se poate reprosa ca nu-l mai auzim, pe Caragiale ni-l asumam neconditionat, caci astfel nu mai trebuie sa facem nimic pentru a-i contrazice diagnosticul...
In rataciri periodice, ne dovedim incapabili sa masuram echilibrat statura marilor nostri scriitori.
Bibliotecile scrise despre Eminescu, Creanga sau Caragiale, triada inceputului nostru continuu, probeaza cat de axiomatice au devenit adevaruri precum cel de mai sus.
Fara ei "am fi cu totii altfel si mai saraci" (Tudor Vianu).
Reintoarcerea, generatie dupa generatie, la textele lor bogate, cu sentimentul ca, inca, n-a fost rostit ultimul cuvant, este legica.
Melodia ei depinde de locul in care si de forta cu care "ciupesti" corzile, caci universul - si cel scriptural - este o simfonie care accepta oricate orchestrari.
Lectura e interpretare si in sens muzical.
Prin lectura clasicilor, imbogatirea se petrece de ambele parti, caci plusul de cunoastere pe care ti-l transmit se intoarce spre textele lor actualizandu-le neintrerupt.
Opera lor s-a ivit in urma unui urias efort de gandire secondat de imaginatie si de cautarea cuvintelor potrivite care sa inlesneasca deschiderea spre generatii succesive de cititori.
Toti acopera sensul evocat de Eminescu al epitetului classicus - "de incredere".
Ca Shakespeare pentru englezi, Dante pentru italieni ori Cervantes pentru spanioli. "
Eminescu, ca si Goethe pentru germani, este constiinta noastra mai buna" (Constantin Noica).
Eminescu e creatorul limbii romane moderne si mai este si purtatorul unei aure romantice, fie ea si tarzie - daca ar fi numai atat si tot s-ar putea explica, firesc, locul sau in imaginarul romanesc.
Limba romana, daca ne e stapana, cum crede Eminescu, ar trebui sa ne ajute sa-i iubim performantele si sa stim ca literatura a fost dintotdeauna de partea Cititorului - cel care nu oboseste sa revina asupra textelor cu o curiozitate mereu proaspata si cu o biblioteca tot mai bogata in fundal.
Literatura romana are nenumarate (adica multe si nu toate numarate cum se cuvine!) lucruri bune care merita inventariate cu o doza de partinire venind dinspre apartenenta.
Cartile lor se constituie intr-un fond ereditar al culturii romane.
Sa citesti, sa re-citesti marii scriitori inseamna sa te situezi intr-un inceput continuu
