Un clasic latin în traducerea unuia dintre cei mai străluciți clasiciști pe care i-a avut România. (Horia-Roman Patapievici).
Dan Slușanschi a fost, cu adevărat, un fenomen.
Cunoașterea, pentru el, nu era decît o anamneză, o rememorare a ceea ce, cîndva, văzuse cu ochii lui și ascultase cu urechile lui.
Părea că le văzuse cîndva derivarea, că fusese martorul formării lor, că le fusese contemporan și că, de atunci, nu le uitase.
Dan Slușanschi era un platonician al etimologiilor. În plus, părea că știe și toate cele patru sute treizeci și nouă de limbi și dialecte indo-europene și că le-a vorbit pe toate, ca limbi materne, încă de cînd s-au diferențiat din predecesoarele lor și s-au autonomizat.
Uneori, cînd ne întîlneam și vorbeam despre de toate, se oprea din curgerea conversației și trăgea dintr-unele din cuvintele folosite cîte un fir etimologic, pe care îl ducea nu doar pînă în etimonul său originar (sau pînă la discuția savantă referitoare la el), ci pînă în ambianța sa culturală, religioasă, socială, economică și antropologică, despre care știa totul.
Era fabulos în etimologiile sale indo-europene.
Ficatul său era greaca, rinichiul său era latina, plămînii săi erau alcătuiți dintr-un amestec ordonat de limbi, vechi și moderne. În Dan Slușanschi, limbile trăiau așa cum trăiesc în noi organele vitale.
Pentru el, limbile nu erau achiziții exterioare, ci renașteri interioare.
Limbile pe care le știa, nu părea să le fi învățat cîndva: părea să le fi știut dintotdeauna.
Traducea din greaca lui Homer, din latina lui Vergilius, din engleza lui Tolkien ori din franceza lui Benveniste, cu același sentiment de ‘acasă’, de limbă cunoscută nu pe dinafară, ci pe dinăuntru.
Dan Slușanschi era un fenomen.
Un clasic latin în traducerea unuia dintre cei mai străluciți clasiciști pe care i-a avut România
