„Ne gasim in prezent la rascrucea a doua epistemologii: prima, cu radacini inca in epoca Luminilor, crede ca progresul stiintific este cumulativ si ca omenirea va sfirsi prin a descoperi cindva Adevarul; a doua, care nu exista decit de un sfert de secol, considera ca toate viziunile asupra lumii sint valide, ca toate se afla departe de Adevar si ca intre ele nu exista continuitate.
Si tot de catre religie sint antrenate societatile europene intr-o aventura riscanta ale carei consecinte sintem inca departe de a le putea evalua.” (Ioan Petru Culianu).
Daca insa stiintele renascentiste nu sint lipsite de o «valoare de intrebuintare», de ce a trebuit sa intervina schimbarea revolutionara care, incepind cu secolul al XVII-lea, le-a tulburat si apoi le-a distrus? Revolutia stiintifica europeana care a condus la anihilarea stiintelor renascentiste se bazeaza pe factori religiosi, lipsiti de orice legatura cu stiintele insesi.
Sint oare atunci de asemenea reale operatiile intersubiective, a caror existenta este afirmata de magie? Intr-un anume sens, se poate spune ca da.
Aceasta dimensiune este una reala.
Stiinta renascentista, careia ii sint examinate aici principiile generale, este un sistem coerent, intemeiat pe dimensiunea spirituala, pneumatica a lucrurilor.
Conform acestei epistemologii, viziunea asupra lumii specifica Renasterii si aceea a stiintei moderne, desi aflate in succesiune cronologica, ar fi pur si simplu incomensurabile. „Ne gasim in prezent la rascrucea a doua epistemologii: prima, cu radacini inca in epoca Luminilor, crede ca progresul stiintific este cumulativ si ca omenirea va sfirsi prin a descoperi cindva Adevarul; a doua, care nu exista decit de un sfert de secol, considera ca toate viziunile asupra lumii sint valide, ca toate se afla departe de Adevar si ca intre ele nu exista continuitate
