Anii de cand il cunosc si de cand colaborez cu Daniel Nitoi incep, incet – incet, sa se adune pe un raboj temporal.
De cutie, nu...
Eugen Cristea.
Mai avem nevoie si de ea.
De SPERANTA, vreau sa zic.
Scoate SPERANTA si inchide cutia la loc.
Ai deschis cutia Pandorei deja.
Poate mai altfel.
Dragul meu, astept un nou volum.
Poate prea matur, sau prea maturizat inainte de vreme (sau de vremi), trist, Nitoi poarta – parca – o cruce pe care nu o merita s-o lase sa-l chinuie.
Inspirat, adesea profund, trist, sfasiat, arogant, temator, vesnic cautator al unei eventuale raze de iubire adevarata, scarbit de lumea urata si meschina care – din nefericire – il inconjoara, Nitoi trage un cutremurator semnal de alarma, punandu-ne pe ganduri cu fiecare vers, cu fiecare semn de punctuatie.
Asemeni unui tanar Werther, Daniel trece printre oameni, printre noi toti, drapat intr-o mantie a singuratatii si a unui strigat mut, urlat undeva, intr-un pustiu caruia numai lui ii apartine.
Poezia sa pare elaborata cu usurinta, de undeva din varful penitei, dar sunt convins (ca mare consumator de poezie) ca, dincolo de usurinta aparenta se ascund ore si ore de munca, studiu si transpiratie poetica.
Un redutabil poet, deja format, deja stapan pe sine si pe mijloacele de exprimare.
Asta pentru ca, din nou, Nitoi demonstreaza – daca mai era nevoie – ca stie sa se joace si cu versul, si cu imaginile poetice.
Ei bine, odata cu aparitia acestui nou volumas de versuri, spaima declansata de tanarul autor incepe sa se raspandeasca in spinoasa lume a Poesiei.
Mai ales materiale...
Spuneam mai sus ca prezenta actelor artistice ale lui Nitoi provoaca spaima.
Apreciat de multi, condamnat, poate, de altii, Daniel isi vede de drum cu seriozitate, cu daruire, cu eleganta, cu imense sacrificii.
Decat, eventual, prin subsoluri sordide.
In Bucuresti nu avem loc pentru ca nu ni se da voie.
Dovada – salile pline si arhipline din marile orase in care jucam.
Intr-o mare de „productii” suburbane, cu un limbaj de stadion de provincie, cu un decor alcatuit din resturile unor scaune fara picioare si cu trei cearceafuri zdrentuite, spectacolele lui Daniel sunt adevarate oaze de lumina.
Spun „spaima” pentru ca spectacolele imaginate, regizate si – oh da! – finantate de Daniel reprezinta mici bijuterii artistice de bun-gust, pe placul din ce in ce mai putinilor spectatori civilizati si educati.
Frumoasa noastra colaborare artistica starneste, de cele mai multe ori, spaima in randul „concurentei” in materie de spectacole.
In cel mai frumos sens al cuvantului.
Si, odata cu trecerea lor, Daniel nu inceteaza sa ma surprinda.
Anii de cand il cunosc si de cand colaborez cu Daniel Nitoi incep, incet – incet, sa se adune pe un raboj temporal
