Pagini inchise pe vecie, de unde nici gemetele nu mai razbat, idei ingropate in beton, din care nu se mai aude decit ecoul propriilor vorbe reluate la intervale sporadice ca un semnal venit din partea unei civilizatii indepartate. - Liviu Cangeopol.
Iar daca din noianul descris nu va fi sa persiste decit un zvon la o margine de ochi privind imponderabilul, din toate acestea as fi fericit sa ramina macar o singura nuanta a decolorarii universale: iubirea, stigmatul inefabil al scaparii.
Ceva, inimaginabil de putin, tot va ramine.
Dar, odata activate in subconstient sinapsele acelei generatii de litere, nu vor mai putea ignora fara sa apeleze la mistificare.
Vor fi temporar cazuti in transa unei curiozitati minore si-si vor cauta de drum, oricare ar fi el.
Nu vor incerca sa refaca lumea pe care am concentrat-o-n cuvinte, nici n-o vor imita.
Adica nu mare lucru.
Vor rasari vreodata germenii plantati azi? Vor sti ei fata gradinarului, cadrul povestilor lui indurerate, soiurile de arbori atunci inexistenti, raportul tentatiilor si al vinovatiei in formula lehamitei? Mai degraba vor smulge cu amabilitate fragmente din context si vor retine ce le va fi cu putinta.
Pagini inchise pe vecie, de unde nici gemetele nu mai razbat, idei ingropate in beton, din care nu se mai aude decit ecoul propriilor vorbe reluate la intervale sporadice ca un semnal venit din partea unei civilizatii indepartate
