O noua zi de Duminica. -- Constantin Necula.
Fericiti cei care ne descopera, din timp in timp, zidirea din ei.
Cu adevarat, Imparatia cerurilor e inlauntrul nostru.
Luati si gustati din tihna unor carturari clasici, dupa regula de aur a vremii trecute si a celei care scapa vremurilor.
Nu va grabiti.
Incercati.
Sentimentul ca ma vindec – de greu, de urat, de oboseala – m-a incercat pe intreg parcursul cartii.
Cum ai putea sa nu iubesti o astfel de carte si cum sa nu pretuiesti cu dragoste o prietenie care naste o astfel de constructie dialogica.
Sa o degust pre litera tiparita in vesmantul cernelii.
Sentimentul a fost ca vreau cartea intre coperti, sa ma certe din raftul bibliotecii, ca sa o recitesc.
Scortisoara autoironiei – cine-i stie, le vede deseori zambetul – piperul istetimii care se smereste si al limpezimii care doare, sarea cuvantului care drege rana, cardamomul elocintei si dulcea nucsoara a rostuirii, intr-o limba romana exemplara, sunt toate aici, in tainitele cartiicorabie.
E un soi de jurnal de bord al unei corabii care poarta cu sine aur si argint si topaz si granate, dar si mirodenii, mirodenii de tot soiul, intr-atat, incat Oceanul ce o poarta pe val se inmiresmeaza.
Am citit mai intai cateva pagini de manuscris, apoi nu m-am mai putut opri.
E scriitura aceea care vindeca de secatura vremii, adapa cerul cu limpezimi.
E mai mult decat un dialog epistolar sacralizat intr-o carte.
Un soi de magi care ne descopera Steaua aceea care duce si lumineaza cararile din care ni s-au nascut certitudinile vietii.
Adunati pe fire de partitura sincronica, amandoi ne propun citirea in cartile adevarate.
Parintele Cristian si Cosmin – doi prieteni – ne fac prieteni, iarasi, cu literatura cuvintelor care refuza sa se piarda in vorbarie.
Caci numai egalii pot scrie asa.
Egale.
Se scriu, cum s-ar spune, unul pe altul, in scriituri paralele.
Epistolara.
In toxicitatea scriiturii recurente la pandemie, doi oameni se si ne rasfata scriind literatura.
O noua zi de Duminica
