„Ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Piteşti între 1949 şi 1952 merită un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu al ororilor concentraţionare ale veacului al XX-lea.«Fenomenul Piteşti» aparţine aceluiaşi registru, la care vine însă cu o trăsătură specifică: utilizarea sistematică a torturării deţinuţilor de către alţi deţinuţi.
Virgil Ierunca a avut curajul să intre în acest infern şi să-i devină istoric, pentru edificarea generaţiilor viitoare.“ — FRANÇOIS FURET.
Cei morţi acolo şi cei care au supravieţuit au fost privaţi până şi de propria lor nefericire.
Toată lumea a fost torturată, toată lumea a torturat. În ultima fază a ciclului, nefericiţii sunt constrânşi să-şi tortureze cei mai buni prieteni, ca dovadă a convertirii lor lăuntrice.
Deţinuţi torturaţi cu un sadism de-a dreptul extravagant – dacă sadismul poate fi astfel –, torţionarii lor impunându-le să tortureze la rândul lor, ca să li se conteste însăşi calitatea de victime.
Ideea îi aparţine pedagogului sovietic Makarenko (1888–1939), specialist în delincvenţa juvenilă şi partizan al reeducării deţinuţilor tineri cu ajutorul deţinuţilor mai vechi, aflaţi pe calea cea bună, dar făcând parte din aceeaşi clasă de vârstă.
Virgil Ierunca povesteşte una dintre cele mai cumplite experienţe de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastră. „Ceea ce s-a petrecut la închisoarea din Piteşti între 1949 şi 1952 merită un loc aparte în înspăimântătorul repertoriu al ororilor concentraţionare ale veacului al XX-lea.«Fenomenul Piteşti» aparţine aceluiaşi registru, la care vine însă cu o trăsătură specifică: utilizarea sistematică a torturării deţinuţilor de către alţi deţinuţi
