Un coleg de breaslă mă întreba de ce Fidelitatea clasicismului şi nu Fidelitate clasicismului. (Petru Pistol.
Id est, a iubirii.
Spunând astfel: Fidelitatea purcede din clasicism, clasicismul va încorpora fastuos o îndelungă asceză a înnoirii ca formă de manifestare a fidelităţii.
Paleta semantică se va îmbogăţi dacă genitivului (clasicismului) îi vom recunoaşte şi funcţia de genitivus originis, învestind lexemul cu privilegiul fidelităţii în spirit.
Căci poate fi vorba de o fidelitate asumată de un împătimit al clasicismului, dar şi de clasicism ca agent al unei perpetue, nedezminţite fidelităţi. Şi atunci, de vreme ce funcţia expresivă se joacă aici, aliis verbis de vreme ce cuvinte de iubire se macină la moara clasicismului, de ce? În forma dintâi, Fidelitatea clasicismului, autorul se dezice de orice retorică a indignării (contra cui?), încredinţându-se, cap plecat, genitivului cu funcţie dublă, de obiect, dar şi de subiect.
Dintre funcţiile limbii în procesul de textualizare, recognoscibilă acestui status quo ar fi funcţia de apel (Karl Bühler), specifică textelor incitative, orientate către efecte de natură extralingvistică.
Plus timbrul apodictic, tonul declarativ, chiar insurgent.
Dacă-l şcolim puţin, răspunsul, în afara oricărei preţiozităţi, va fi: pentru că, în formula secundă, dativul restrânge sfera de sens, orientând-o univoc spre posesiune.
Aceasta este ipostaza ingenuă a răspunsului.
Răspund cu gratitudinea cuvenită întrebării: pentru că aşa mi-a venit pe limbă.
Un coleg de breaslă mă întreba de ce Fidelitatea clasicismului şi nu Fidelitate clasicismului
