Un impresionist merge din senzatie in senzatie, se povesteste, cu alte cuvinte, chiar cand scrie proza! Dar lipsa de obiectivitate nu mai poate fi atunci o acuza, pentru ca obsesia impiedica transferul obisnuit de personalitate.
Nu Bizu avea nevoie de martori, ci scriitorul, pentru care si proza, ca si memorialistica si o buna parte a criticii, este o lunga confesiune.....
Insa adevarul este altul.
In orasul patriarhal, invaluit in noapte, el priveste mai mult decat asculta copilaria eroului sau.
Neputandu-se apropia initial de formula obiectiva a romanului, Lovinescu l-a creat pe Bizu dintr-o nevoie de mistificare.
Riscul tine aici nu de o realitate, fie ea si psihologica, ci de puterea imaginatiei, tradusa in teama lui Bizu de a fi „victima unei iluzii”.
Dar valoarea mai generala a problematicii romanelor vine din conventia pe care-o propune scriitorul insusi, independenta de sine si nevoia de supranatural, altfel spus, fascinatia irealului si ambiguitatii, din Firu-n patru.
Trecutul inseamna experienta castigata, aceasta clipa de izolare, in care se inscriu deopotriva realitatile geografice si sufletesti, ca o retraire perpetua a unor experiente deja consumate, un univers bacovian prin cruzimea operatiei si intoarcerea gandului asupra Iul insusi, conditii esentiale nu numai ale existentei, ci si ale creatiei.
Cercul fara noutate in care ne introduc romanele lui Lovinescu este o lume inchisa sub un clopot, supusa unei imperturbabile observatii, o lume oprita din mersul ei, privita pentru o clipa in incremenirea gesturilor, a senzatiilor si a spaimei trairilor plenare.
In sensul acesta trebuie inteles si refuzul riscului si deficitul si spaima de viata sau lipsa evenimentelor biografice.
Intalnirea a doua destine nu rezolva, ci limiteaza, in aceste conditii, „liberul exercitiu al functiilor sufletesti”.
Dar, aici nu mai este vorba despre vreun fel de solidaritate, cu sine sau cu altii, ci de o sistematica intoarcere la pragul obsesiilor, „in circuitul inchis al acelorasi sentimente” sau „in cutia de rezonanta a amintirii”.
Rememorarea este ea insasi, prin urmare, o forma a calatoriei, a renuntarii; personajele se despart de cele mai multe ori pentru simplul motiv de a-si putea aminti.
Prezentul se consolideaza in proza sa mai ales prin „totalitatea momentelor trecutului”, de unde si impresia generala a unei imobilitati programatice, nascuta din teama degradarilor firesti, si o curioasa filosofie a calatoriei, a intocmirii si a continuitatii psihologice exclusiv sub raportul experientei sau nonexperientei personale.
Romanele lui Lovinescu refac acest straniu teritoriu al dezintegrarii psihologice, intr-un timp punctat de „momente muzicale” si ani „dezindivi-dualizati”, incercand sa fixeze chenarul unui peisagiu sufletesc a carui unitate se destrama sub imperiul renuntarii.
Scriitorul cauta, in compensatie, aspectul imutabil al realitatii, certitudinea intamplarilor traite si a lucrurilor stiute, fugind de imprevizibil sau traind, cel putin cu aceasta stranie iluzie a atemporalitatii.
Existenta in individualitate avea in vedere nu numai lipsa de aderenta la formele vitale ale vietii, ci si cercul vicios al biografiei lipsite de evenimente si al unui spatiu al gravitatii tocmai prin aceasta senzatie de inactual si de imponderabile absurde.
Lovinescu a cunoscut aceste adevaruri, pe care le-a teoretizat, dealtfel, si in opera sa critica.
Un impresionist merge din senzatie in senzatie, se povesteste, cu alte cuvinte, chiar cand scrie proza! Dar lipsa de obiectivitate nu mai poate fi atunci o acuza, pentru ca obsesia impiedica transferul obisnuit de personalitate
