Romanul Guermantes reprezinta cazul exemplar al ma ximei extensii prin care un nume „diafan“ poate emana din sine o „lume“ halucinant de reala si, in consecinta, o grandioasa construct ie narativa („Numele Guermantes era ca un cadru de roman...“) menita sa ilustreze, in chip memorabil, ipoteza cu privire la o anume autonomie a fictiunii.
Acest nucleu, in vesnica pulsatie, reprezinta, in acelasi timp, „o ultima iluzie de spulberat“: intr-adevar, numele magic „Guermantes“ se va volatiliza intr-o dimineata spectrala, - „matineul ducelui de Guermantes“, din ultimul roman al ciclului..
Romanul Guermantes reprezinta cazul exemplar al ma ximei extensii prin care un nume „diafan“ poate emana din sine o „lume“ halucinant de reala si, in consecinta, o grandioasa construct ie narativa („Numele Guermantes era ca un cadru de roman...“) menita sa ilustreze, in chip memorabil, ipoteza cu privire la o anume autonomie a fictiunii