„Cititorul are sub ochi un sir de martiri rusi al caror chin s-a petrecut in timpul comunismului.
Dar cand martirul e din acelasi secol cu tine, murind de mana aceluiasi dusman cu care te lupti si tu, atunci sansa regasirii creste exponential.“ - Vincentiu Dascalu.
De aceea, a venera moastele unui mucenic din secolul al XIV-lea dupa Hristos e un gest evlavios mai degraba formal, intrucat afinitatea care te leaga de el tine de o mecanica stearpa, a respectului habotnic.
Esti mai legat de un martir care impartaseste acelasi etos cu tine decat de un chinuit ce a murit in urma cu un mileniu.
Pe acesti martiri Sfantul Sinod al Bisericii Ruse i-a canonizat de curand, dintr-o intuitie spontana a unui elementar adevar psihologic: credinciosii se regasesc mai lesne intr-un sfant care a trait in aceeasi epoca cu ei.
Judecat din unghiul eficientei pragmatice, un astfel de martir e o greseala a speciei, numai ca aceste greseli au ridicat crestinismul la rangul de nebunie intru Hristos, dand Europei o baza de duh.
Cine isi lasa carnea si oasele in numele unei credinte nu poate fi „in toate mintile“, avand ceva din stofa unui „descreierat“ care a fost atins de gratia numenului.
Ecuatia, simpla in atrocitatea ei imediata, nu poate fi inteleasa cu mijloacele ratiunii.
Pusi in situatia de a se lepada de Hristos, au ales sa moara. „Cititorul are sub ochi un sir de martiri rusi al caror chin s-a petrecut in timpul comunismului
