„Dezvoltarea invataturii dogmatice a Bisericii despre relatia dintre harul lui Dumnezeu si libera sinergie a omului la lucrarea de mantuire a lui reprezinta un rod al confruntarii teologice a Parintilor secolului al XIV-lea cu anti-isihastii si umanistii epocii lor.
Tocmai acesta ar putea fi considerat mesajul traditiei patristice a secolului al XIV-lea catre orice umanism autonom si antropocentric.” Dimitrios Tselenghidis.
Conform acestui model, libertatea omului imbogatita cu harul dumnezeiesc dobandeste o perspectiva necreata.
Parintii secolului al XIV-lea, promovand libertatea omeneasca creata drept un autentic element antropologic, care in cadrul Bisericii este imbogatit si slavit datorita relatiei lui cu harul dumnezeiesc necreat, au dat modelul prin excelenta al umanismului teandric.
Sprijinindu-se pe teologia si experienta duhovniceasca a Bisericii, Parintii secolului al XIV-lea considera harul dumnezeiesc ca acea energie necreata a Dumnezeului Celui in Treime, care, fiind liber participata de catre om, il indumnezeieste in mod harismatic. „Dezvoltarea invataturii dogmatice a Bisericii despre relatia dintre harul lui Dumnezeu si libera sinergie a omului la lucrarea de mantuire a lui reprezinta un rod al confruntarii teologice a Parintilor secolului al XIV-lea cu anti-isihastii si umanistii epocii lor
