„E.
L.
Un petec de cer, niste pasari, ce putea sa‑si doreasca mai mult sa vada in zare, zi de zi, cand se trezea? Lucra si transcria, ca intotdeauna, de cateva ori texte pe care le nota initial ca in transa, ca apoi sa revina si sa faca insemnari si adaugiri, pana simtea ca e cat mai aproape de ce avea clar si auzise in cap inainte de a pune pe hartie.”.
Pierduse linistea izolarii, dar acolo, in camera ei de la etajul cladirii din Cotroceni, de unde se vedeau copacii pana departe, o putea inventa.
Se simtea, in sfarsit, aproape de lumea de care era legata si care o interesa.
Bucurestiul ii facea bine.
Crucea casatoriei o ducea cum putea si, dupa atata vreme, ar fi putut zice chiar ca se obisnuise cu ea.
Sigur, ea se simtea norocoasa ca avea copiii, literatura si pe E.
L.
Si atunci iti e tot mai greu sa respiri.
Mai ales rabdarea.
Caci simtise de atatea ori ca, daca nu exista respect real pentru partener, timpul nu asaza intre oameni decat o forma de dispret, care devine o mazga din ce in ce mai pacatoasa odata cu trecerea timpului, cand, oricum, toate se tocesc.
Pentru ea, cu siguranta, nu.
Se gandise adesea daca in lipsa admiratiei se putea vorbi de iubire adevarata.
Asta o amuza si‑si spunea ca exista intotdeauna un revers al medaliei: cel mai destept barbat pe care il cunoscuse in viata avea fata de ea o consideratie speciala, iar propriul sot o ironizase decenii la rand exact pentru acelasi motiv. o tachina tocmai pentru ca o credea, uneori, prea cerebrala. „E.
L
