Autorul surprinde cum anume, prin Kierkegaard, se contureaza inchiderea unui amplu ciclu, in acelasi timp istoric si tematic, marcat prin punerea in oglinda a inceputului destinal al melancoliei – survenit prin tragedia greaca – cu sfarsitul acesteia, marcat si el de suprimarea si conservarea posibilitatilor pe care melancolia moderna – mai ales cea romantica – le ofera prin functia sublimatoare a propriului ei vid.
Si invers..
Ea promoveaza apropierea dintre doua discipline ale Spiritului – filosofia si psihanaliza –, mizand pe adagiul din Exod care ne avertizeaza ca Fiinta este Persoana.
E ceea ce Colectia Oriens va propune: recuperarea unei anume verticalitati.
Omul contemporan va trebui sa gaseasca un alt Rasarit – cel „de sus”.
Interesele sale de cercetare includ Filosofia moderna si contemporana, cu accent pe secolele al XIX-lea si al XX-lea, Psihanaliza, Teologia clasica si contemporana, Fenomenologia franceza, Filosofia politica, abordarile filosofice si psihanalitice ale cinematografiei si ale literaturii.
Este membru al Forumului Campului Lacanian din Romania.
A beneficiat de mobilitati de cercetare la Lyon (Universitatea &bdquo
Jean Moulin&rdquo
Lyon III) si la Copenhaga (Centrul de Cercetari &bdquo
Søren Kierkegaard”).
Detine un doctorat in filosofie la aceeasi universitate, absolvit Summa cum laude, cu o teza despre melancolie la Søren Kierkegaard. - Flaviu Campean Flaviu Campean este lector asociat la Universitatea Babes-Bolyai Cluj-Napoca, Facultatea de Istorie si Filosofie, unde preda Filosofie moderna si contemporana.
Metamorfoza salturilor si dinamica stadiilor existentiale sunt sub priza vertijului melancolic deoarece interioritatea este deja melancolica, mai mult, melancolia constituie Identitatea sa; interioritatea se reconstituie in stadiile existentiale tocmai pentru ca este deja divizata, purtatoare de rana, de unde rezulta ca fiecare individ este deja melancolic, adica totodata „daruit” si responsabil de propria-i trauma: vinovat/nevinovat pe fondul unei melancolii „atmosferice”, al pacatului instar omnium care survine la nivel existential prin angoasa si prin disperare. - Virgil Ciomos Melancolia la Kierkegaard nu implica o „vampirizare” introiectiva a lumii, ci o autoexcludere a unicului – den Enkelte – care se distinge de individul romantic modern(ist) prin intrepiditatea alegerii de sine si angajarea sa asumata ca exceptie fata de raul multimii, cel secular si al secolului.
Nu e vorba despre un sfarsit melancolic al timpului, ci de un fel de timp al sfarsitului, melancolic.
O dubla deschidere devine astfel posibila, o deschidere survenita in chiar deschiderea initiala.
El opereaza o deschidere spre Clipa – cea singulara – care se temporalizeaza, la randu-i, in calitate de „pura” clipa, goala de determinatii.
In acest sens, Kierkegaard reprezinta un moment de cotitura, desi nu spre „altceva”, spre un „nou sens”, de pilda.
Autorul surprinde cum anume, prin Kierkegaard, se contureaza inchiderea unui amplu ciclu, in acelasi timp istoric si tematic, marcat prin punerea in oglinda a inceputului destinal al melancoliei – survenit prin tragedia greaca – cu sfarsitul acesteia, marcat si el de suprimarea si conservarea posibilitatilor pe care melancolia moderna – mai ales cea romantica – le ofera prin functia sublimatoare a propriului ei vid
