Editie ingrijita de Leontin Horatiu Iuhas. si vii si morti,/ Batrani, copii, si tineri deopotriva.../ Printre gunoaie si bilete aruncate,/ manii, suspine, strigate sau chicote obscene...&rdquo
Stranse in doua volume, nedate la tipar (&bdquo
In cautarea ingerilor pierduti” si &bdquo
Lacrimi de arama”), ambele dedicate fiului ei care i‑a fost nu numai mereu alaturi, ci a fost chiar o parte din ea insasi, versurile Doinei Cornea sunt publicate acum pentru prima oara si ne fac sa intelegem izvorul adanc, profunda disperare din care s‑a nasc.
Intrebari existentiale sau descrieri de cosmaruri, versificari ale unor momente de depresie sau pur si simplu rugaciuni, versurile Doinei Cornea redau cadrul sufletesc din care s‑au nascut protestele si uneori chiar il descriu ca pe un peisaj cotidian generator de revolta: &bdquo
Trecatori cu fete sterse/ si cu gulere murdare/ Ce tarasc/ Sacose pline/ De‑nlocuitori de toate/ Si de ganduri si de vise...” sau &bdquo
Dincolo de statia de autobuz/ Unde viermuiau ca intr‑un musuroi/ Oameni de tot soiul...
Daca ar trebui sa rezum in doar doua cuvinte sensul acestor poeme, cred ca m‑as margini la latinescul Unde malum? De unde vine raul? Este o intrebare care revine sub diverse forme in acest volum dandu‑i masura adancimii si a suferintei: &bdquo
Suntem bolnavi?” (exista chiar doua poezii cu acest titlu); &bdquo
De ce eu oare sangele mi‑am dat?” (se intreaba Horia, conducatorul rascoalei); &bdquo
Unde as putea sa ma ascund de privirea lor murdara?”; &bdquo
De ce ma ratacesc mereu in somnu‑acesta greu?”; &bdquo
Ce va mai ramane/ Din tot ce am trait?”.
De altfel, exista mai multe poeme in care apare sintagma &bdquo
La cincizeci de ani” si gandul merge mai departe cu un fel de uimire: &bdquo
La cincizeci de ani, incet ochii si‑i indreapta spre nemarginit” sau &bdquo
La cincizeci de ani/ incet privirile rotesc sub tainica chemare”...
Doamna Cornea a inceput sa scrie versuri la aceeasi varsta la care a inceput sa scrie protestele ca si cand atunci s‑ar fi produs un declic care a schimbat perspectiva, care a intors ochii destinului in alta directie.
Iar taina cuvintelor a cuprins pentru ea, in egala masura, poezia si curajul.
Doamna Cornea a inceput sa scrie versuri nu in adolescenta, cand „nu e om sa nu fi scris o poezie”, ci la cincizeci de ani, cum singura marturiseste mirandu‑se &bdquo
Un om deci/ caruia sa‑i trebuiasca/ cincizeci de ani/ ca sa invete sa coboare/ treptele ce duc/ inspre taina cuvintelor”.
Cum, unde si cand a fost clipa in care s‑a asezat la masa, a luat o foaie de hartie si un pix si a inceput sa scrie prima scrisoare de protest? Care a fost punctul din care vocea de fetita timida a profesoarei de franceza a inceput sa rasune si sa fie ascultata pana la celalalt capat al lumii ca voce a Romaniei? M‑am intrebat, fara sa fi avut curajul sa o intreb si pe ea, daca a fost vorba doar de exasperare, de atingerea gradului zero al suportabilitatii sau existase in plus – asa cum simteam – ceva mai profund si mai greu de definit? Fara sa fi dezlegat enigma, versurile mi‑au confirmat banuiala.
M‑am gandit adesea la acel straniu moment, plasat in preajma varstei de 50 de ani a doamnei fragile ca o statueta de Tanagra – mama a doi copii mari si asistenta la catedra de franceza a Universitatii din Cluj – momentul care a decis‑o sa‑si schimbe atat de brusc si atat de dramatic destinul.
Pentru ca sensul publicarii lor si chiar sensul lor, al versurilor, este acela de a incerca sa descifreze din inca un unghi personalitatea – cuprinsa de o lumina misterioasa eludand contururile – care ne‑a marcat istoria sufleteasca si istoria propriu‑zisa in ultimele decenii ale secolului 20.
Prefata de Ana Blandiana La cincizeci de ani (de Ana Blandiana) Intrebarea ce ar insemna si cum ar fi citite aceste versuri, daca nu ar fi semnate de Doina Cornea, nu are sens.
Editie ingrijita de Leontin Horatiu Iuhas
