Cartea rivala a universului, scrie undeva Emil Cioran : ea ar fi asadar, precum crabii din cosmarul celor care (vorba lui Malraux) niciodata nu au putut sa si-i inchipuie, arabii traitori pe nisipul desertului, acolo unde nici chemarea marii, zvonul ei nu vor fi cu putinta.
Tot astfel, nu avem niciunde numai o singura problema, ci genealogii de probleme ce-si cauta, spre a se exprima (spre a se infatisa, spre a deveni eveniment, fenomen), de fiecare data alte tehnici explicative; desi inca provizorii, alte idealuri explicative..
Vor fi fiind si ele populatii istorice si o definire neschimbata a lor e imposibila.
In locul unui singur concept, avem in orice demers populatii mari de concepte, ele sunt independente, suverane, si traiesc, spre a spune astfel, timpuri diferite si pentru scopuri diferite.
Dar ce sa insemne aceasta? Exista, oare, un concept ce cade in criza, se stinge sub inca oneputinta? De inca o slabiciune, de incorigibilacomplexare sub cate o mincime, sub cate o nedezlegare? Stiinta inaintata si agresiva (vezi astazi, de pilda, IA) a secolului trecut incuviinteaza ca exista pattern-uri generale; ca se pot compara transistoric concepte, judecati, paradigme si credinte acceptate in diferite culturi si epoci.
Este insa justificata (justificabila) reluarea acestui demers astazi? Intrebarea e aceasta: a vorbi de specificul national nu ar insemna a admite deja o criza (cum sunt convinsi optzecistii, lunedistii, postmodernii; fiind de curand instructiva, in acest sens, inocenta autocritica tarzie a maestrului lor etc.) a conceptului in cauza? Societatile (poate deja populatiile, popoarele) cu vechime istorica, stapane adica de acum pe situatia lor in cultura si civilizatia lumii, nu-si pun, se spune, problema, aceasta le-ar apasa doar pe cele tinere (?), ramase, cum sa zic, la coada cand cu impartirea harului si darurilor. etc.): ii preocupa tocmai particularitatile etnice, delimitarile, isi doresc sa adune din cioburi oglinda intreaga a natiei.
Cronicarii si inaintestatatorii Luminismului romanesc sunt si ei preocupati nu doar de origini, de continuitate, trec cateodata chiar de obisnuita, la noi, autocompatimire (bietul om de sub vremi...
Dar cartea e cateodata si inaintea realitatii, o ispiteste oare pe aceasta la facere? Asa o va fi vazut-o, cand si cand, folclorul, unele traditii ii banuiesc in aceasta ordine intaietatea.
A rivaliza cu universul: a-i pune in fata un vis, cu primejdia ca-l vei si infaptui.
Cartea rivala a universului, scrie undeva Emil Cioran : ea ar fi asadar, precum crabii din cosmarul celor care (vorba lui Malraux) niciodata nu au putut sa si-i inchipuie, arabii traitori pe nisipul desertului, acolo unde nici chemarea marii, zvonul ei nu vor fi cu putinta
