Una dIntre cele mai fascinante experiențe colective la nivel intelectual din România interbelică și apoi din epoca celei de‑a doua conflagrații mondiale a fost Școala Română din Roma. (Autorii.
Sperăm ca lectura acestor izvoare diplomatice să se constituie într‑un memento pentru cei ce se vor informa cu privire la destinul structurilor publice românești din afara hotarelor țării și să ofere momente de reflecție pe tema amestecului brutal al ideocrației în cultură.
Invocarea eronată sau relativ encomiastică a statutului diplomatic al Accademiei di Romania poate activa clauze, cum se citește în documentele din acest volum, care pun în grav pericol instituția de cultură.
Repetăm, este vorba de o instituție pur culturală, una dIntre cele mai semnificative ale țării noastre, care nu are și nu poate să aibă, sub nicio formă legală, potrivit documentelor fundaționale, statut diplomatic sau pseudodiplomatic. În prezentul volum oferim publicului, interesat de istoria neretușată, un mănunchi de documente ce mărturisește cât de dramatic a devenit destinul Accademiei di Romania și cum a fost folosită, cu îndârjire, o instituție culturală în insalubre jocuri politice ce frizează, adeseori, ficțiunea specifică Războiului Rece. În respectivul op documentele au fost prelucrate schematic și extrem de rezumativ, neputând oferi o imagine consistentă a ceea ce s‑a întâmplat cu instituția în anii imediat postbelici.
Inițiala despuiere a materialului documentar a servit pentru realizarea volumului celebrativ Accademia di Romania 1922‑2012, ce a fost publicat la Roma în varianta în limba română în 2012 și în varianta în limba italiană în 2013.
Documentarea s‑a realizat începând cu anul 2012, moment jubiliar pentru Accademia di Romania, care aniversa 90 de ani de la inaugurare.
Prezentul excurs documentar încearcă să acopere un gol din istoria Accademiei di Romania, un gol mitologizat multe decenii ce începe să fie umplut pe măsură ce arhivele italiene, și, în particular, Arhiva Ministerului Afacerilor Externe al Italiei desecretizează, după norme riguroase, materialul documentar care nu mai prezintă sensibilități în domeniile bilateral și multilateral.
Era declinului începuse ceva mai devreme de 30 decembrie 1947, practic fiind vorba de o jugulare lentă ce debutase cu regimul dictaturii național‑legionare, continuase cu pauze de respirație în timpul regimului antonescian, pentru ca instituția să fie tetanizată după venirea comuniștilor la putere până la transformarea ei într‑o carcasă menită, din motive de natură juridică și politică, să‑i adăpostească pe cei care‑i fuseseră călăi.
Pe cât de fervid a fost destinul interbelic al Școlii Române din Roma, pe atât de tulburător a devenit parcursul acesteia după instaurarea forțată a Republicii și instalarea conducerii monocratice de clară amprentă sovietică.
Mulți dIntre aceștia au gestionat, la rându‑le, dicasterii științifice la nivel universitar și academic și au imprimat culturii românești o direcție de cercetare pro‑occidentală, în pofida internaționalismului de stirpe sovietică sau a naționalismului comunist, curente ce au dominat regimul ideocratic în etapele existenței sale. Științele socio‑umane din România postbelică au asimilat, direct sau indirect, parte din programele de cercetare, metodologiile de investigație și devoțiunea pentru clasicitate prin intermediul foștilor elevi ai Școlii, ajunși la maturitatea carierei în anii ʼ50, ʼ60 ai secolului trecut.
Cunoscut sub dubla denumire de Scuola Romena di Roma și Accademia di Romania, așezământul universitar din Cetatea Eternă a fost un laborator cultural deosebit de pozitiv prin unicitatea sa și prin durabilitatea armăturii intelectuale cu care și‑a blindat elevii.
Una dIntre cele mai fascinante experiențe colective la nivel intelectual din România interbelică și apoi din epoca celei de‑a doua conflagrații mondiale a fost Școala Română din Roma
