Dimineata era ca oricare alta.
Telefonul sunase in primele trei zile intr‐una, mesageria era plina cu ganduri bune, indemnuri pe care nu se sinchisise sa le citeasca pe de a intregul si desigur nu daduse curs vreunui apel..
Simtea durere, atat.
NU.
Isi gasea raspunsul pe loc.
Se intreba in clipa asta daca mai are speranta, caci se zice ca ea ramane intotdeauna, cand toate celelalte binecuvantari ale vietii parasesc omul.
Si de ar fi fost numai singuratatea.
Ei, bine, nimic, dar nimic din toate astea nu ii putea scoate din minte si din suflet, chinul singuratatii.
Apoi, bunatatile servite la masa, personalul amabil...
Spre disperarea Anei, femeile aveau rabdare cu carul.
Camera era mereu curata, exceptand orele din zi ori noapte in care ea insasi crea o dezordine de nedescris, parca pentru a testa harnicia, dar si rabdarea cameristelor.
Se implineau doua saptamani de cand ajunsese in hotelul pe care il ura deja, caci prea era fara cusur.
De fapt, isi tinuse doar promisiunea cu sine cand se trezise la ora cinci si venise pe plaja pentru a admira sosirea astrului, insa gandurile atat de apasatoare, suferinta de neindurat o impiedicasera sa simta bucuria unei noi zile.
Cu valurile in preajma si valsul mangaietor al marii albastre, nisipul inca umed de roua diminetii, pescarusii veseli si galagiosi, Ana nu vedea nimic din toate astea.
Desi soarele darnic stralucea puternic, colorand lumea si pamantul in auriu, nici rasaritul de la malul marii,pe care, in sfarsit, reusise sa il vada, nici oamenii din jurul ei, mai toti prietenosi, nu au ajutat‐o in lupta cu nefericirea.
Dimineata era ca oricare alta
