„Suntem la sfarsitul lumii vechi.
Vulgul si cezarul – aceasta e Roma!” (fragment).
Ilara primavara decorata cu sange si parfum din cadelniti incinse! Ilara viata! Etapa efemera ce nimic nu creeaza si nu lasa-n urma decat icneli si slava unei morti inutile.
O viata ne-ngradita, aparent, intre cantec si geamat, intre urlet de hiene si strigat de gladiatori.
Unde-ti sunt, Roma, umbrele ce-odinioara umblau cu pas sublim, cu demnitate, pe colinele tale, toate sapte? Unde-s patricienii cu-o mana pe jungherul de jertfa si cu alta pe lance, cu inima plina de taine, cu fruntea-ntunecata de atatea orori, unde-ti sunt strabunii, unde-s asupritorii plebei, cei ce au supus Roma si au distrus Cartagina? Unde-i vestala ce urca-n tacere cu focul sfant pe trepte-n Capitoliu? Se vor ridica in locul lor figuri necunoscute, nici frumoase ca niste semizei, nici puternice ca uriasii de pe vremea titanilor; in schimb, ciudate, sclipind de aur, purtand cununi pe frunte si cupe scumpe-n maini; dar printre flori - stilete, la ospat - otravuri, iar dansul lor e plin de smuceli convulsive.
O noua lume-apare, iata, spre rasarit! Dar nu ea ma framanta.
Din haos inalta-voi acest cant, ce-mi clocoteste-n piept.
Doar Soarta-i calma; neclintita si implacabila „ratiune” a lumii priveste de sus valtorile de pe pamant, din cer.
La fel ca Jupiter, domnul din cer, tot astfel Roma, pe pamant stapana, in agonia ei, e luata de sminteala.
Zei si oameni, deopotriva, si-au iesit din minti.
Cand tot ce a fost viu in ea-i stricat, descompus, scrantit. „Suntem la sfarsitul lumii vechi
