„Părerile despre Irina sunt împărţite, în funcţie de autori.
Ideea este ispititoare, dar ea nu ţine de munca şi, cu atât mai puţin, de domeniul istoricului.“ (Dominique Barbe).
Am risca să cădem cu repeziciune în romanesc. Încercarea de a face o istorie strict evenimenţială referitoare la Irina nu este posibilă.
Din lipsă de material informativ, prezenta biografie este deci un eseu care, în primul rând, îl va cufunda o dată în plus pe cititor într-o lume bizantină fascinantă şi insuficient explorată, mai ales în acest secol al VIII-lea în care structurile antice dispar, în timp ce acelea ale Evului Mediu încă nu s-au creat.
Dar ea nu este în mod cert acea femeie ambiţioasă pe care încă o mai descria Charles Diehl, la începutul secolului al XX-lea, într-una dintre singurele lucrări în limba franceză care tratează despre ea. În măsura în care cunoaştem acest lucru, sau în măsura în care îl presupunem, Irina nu este o sfântă în sensul contemporan al cuvântului (semnificaţia sfinţeniei, şi în special a sfinţeniei imperiale, este total diferită în epoca în care trăieşte Irina).
Această femeie-împărat este, aşadar, un monstru sau o sfântă? Realitatea se situează la mijloc.
Adulată de unii, care o cinstesc ca sfântă, e detestată de alţii, care îi reproşează dorinţa bolnăvicioasă şi sângeroasă de putere şi nu-i iartă modul oribil în care fiul său a fost văduvit de purpura imperială şi de lumina ochilor […]. „Părerile despre Irina sunt împărţite, în funcţie de autori
