„Istoria omenirii nu poate fi privită sau evaluată fragmentar. (Fragment din Prefaţa autorului).
Toţi oamenii tind spre Dumnezeu, indiferent dacă unii sunt mai departe de El sau mai aproape, ori dacă s-au şi unit deja cu El”.
II d.
Hr.), care cunoştea bine Antichitatea religioasă de dinainte şi din timpul său: „Priviţi pe faţa pământului, Veţi vedea, poate, cetăţi fără ziduri, fără legi, veţi întâlni popoare care nu cunosc scrierea şi întrebuinţarea banilor, dar un popor fără Dumnezeu n-a întâlnit încă nimeni”.
O spunea însuşi Plutarh (sec. nu a putut nici măcar exista fără ea.
Experienţa istorico-religioasă a omenirii demonstrează că niciodată omul n-a putut trăi în afara religiei, fie ea naturală sau supranaturală.
A pătruns în însăşi cultura şi civilizaţia noastră.
Omenirea fără mit devine mult mai săracă.
Mitul face parte din existenţa noastră.
Cumva, noi înşine suntem „mit”.
Dacă ar fi altfel, probabil că nu am mai fi noi înşine, probabil că am sucomba.
Vorbind în termeni profani şi făcând abstracţie de Revelaţie, s-ar putea spune că am trăit totdeauna în mit şi nu putem trăi în afara acestuia, oricât ne-am strădui. Întorcându-ne în timp, ne regăsim cu toţii, conştient sau inconştient, în comunitatea primordială, în atmosfera paradisiacă a Edenului, în „Mitul lui Dilmun” sau chiar în mlaştinile nefericite de la Stellmoor, încercând parcă să ne depăşim pe noi înşine, să fim mai mult decât suntem: creaţie, dar nu simplă creaţie.
E adevărat, îl putem ignora, dar nu-1 putem niciodată anihila.
Trecutul ne aparţine.
Dacă vrem să ştim cu adevărat cine suntem, trebuie să ştim mai întâi cine am fost.
Antichitatea e a noastră, a tuturor.
Contemporaneitatea însăşi, în ansamblul ei, nu poate fi ruptă de rădăcinile, de începuturile ei.
Fiecare dintre noi, prin ceea ce gândim, prin felul cum ne manifestăm, prin ceea ce întreprindem, suntem, în egală măsură, antici sau moderni. ea trebuie privită ca un tot unitar. „Istoria omenirii nu poate fi privită sau evaluată fragmentar
