La Sfantul Munte Athos timpul pare incremenit.
Orice saptamana care trece, orice saptamana traita lumeste, imi pare acut si dureros una furata vesniciei..
La Athos am simtit mai intens bucuria locului exceptional; dar am simtit si urgenta lucrarii noastre.
Dar aici este mai mult decat un artificiu pedagogic: aici este inceputul unui dialog cu cerul, sensibilizarea legaturii intre profunzimi umane si ceruri; clopotul, „glasul exterior al bisericii”, actualizeaza o amintire adamica.
Imi aminteam cum tatal lui Montaigne il trezea pe el in muzici, cand era copil, ca inima sa i se inalte si viata sa ii apara frumoasa.
Aceasta mi-a ramas in amintire, mult timp dupa Athos, si acum cand scriu: bucuria de a te trezi, de a te naste pe un pamant al slavei.
Dangatele rup legaturile somnului, ale taranei, imbuneaza pe toata lumea, intrezaresti ca-n fiinta este o zare de supra-fiinta.
Clopotul este un generator de viitor bun.
Viata se innoieste toata.
Te scoli intr-o stare de trezie completa, de slavire.
Urmeaza o simfonie de clopote.
Inainte de ora 3 dimineata, bate toaca.
Incepem o noua saptamana pe Sfantul Munte.
Nimic nu se schimba in rituri si ritmuri interioare, de secole… E sarbatoare.
Nimic nu se schimba in randuiala locului.
La Sfantul Munte Athos timpul pare incremenit
