Lui Petru Demetru Popescu îi cântă inima în poezie nu doar în sunet de rimă, ci în mărturii de sacru adevăr și în veșmânt ca de sărbătoare.
Dă-i fiorul cel cald care naște frăția,/ Dă-i acordul divin făurind poezia...".
Numai împărtășindu-ne din iubirea lui Dumnezeu, iubind cu iubirea Lui, ne lepădăm de noi înșine, de egocentrismul ucigător și iubim vindecător, ne înălțăm în nemurire: "Doamne, dă-ne chip ca de floare,/ Pentru lumea pe care ai creat-o parcă din soare,/ Înveșmântă pe om cu ale Tale virtuți,/ Numai Tu să îl mângâi, numai Tu să-l săruți... Și aceasta o dă deplin numai Dumnezeu.
Iar darul ei, al iubirii, îl contemplă în iertare, în uitare de sine, în vindecare; iertarea însemnă vindecare.
Iubirea e sfântul lăcaș; de sub acoperământul ei arată că primește har și dar.
Lui Petru Demetru Popescu îi cântă inima în poezie nu doar în sunet de rimă, ci în mărturii de sacru adevăr și în veșmânt ca de sărbătoare
