„Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se știe iubit și când iubește, când își revarsă Iubirea din sufletul său.
Ori noi, uneori, din prea multă răutate, nu mai putem lucra bunătatea, adică amestecăm lucruri rele și în lucrurile bune.” Părintele Teofil Părăian.
De pildă, în Pateric, se spune despre un părinte că, din prea multă bunătate, nu știa ce mai e răutatea. În orice caz, nu se poate spune că am ajuns la măsura aceea, încât din sufletul nostru să se reverse tot timpul iubire, ci permanent noi suntem într-o situație în care putem și să iubim, și să urâm; iar dacă am trecut pe versantul iubirii, nu mai putem să urâm.
Cei mai mulți însă dintre noi iubim în mod spontan.
Putem să mergem și înspre rău, putem să mergem și înspre bine.
Se află așa, cumva, la cota zero, acolo unde e confluența, punctul de întâlnire dintre negativ și pozitiv.
Cel ce nu iubește nu însemnă neapărat că urăște.
Avem capacitatea de a urî și urâm când ne vine nouă să urâm.
Avem capacitatea de a iubi, dar nu iubim încontinuu.
Chiar spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că noi suntem, cumva, la mijlocul dintre iubire și ură.
Nu suntem nici urâtori, nici iubitori.
Cei mai mulți dintre noi, chiar credincioși fiind, știm de porunca lui Dumnezeu, de porunca iubirii și cinstirii, dar, în general, ne manifestăm spontan.
Adevărul este că noi nu trăim la tensiunea iubirii, nici nu ne dirijăm totdeauna după porunca lui Dumnezeu. „Niciodată nu-i omul atât de fericit, decât atunci când se știe iubit și când iubește, când își revarsă Iubirea din sufletul său
