Frumos este că am fost şi am rămas copii. (Rodica Lăzărescu.
Ordonarea dedicaţiilor a urmat criteriul alfabetic, antologatorul asumându-şi uşoara abatere de la început ce-l plasează pe Tudor Arghezi în capul listei.
Numai recunoaşterea exprimată în dedicaţii vine să facă oarecum cuvenita dreptate. În toate cazurile, Niculae Gheran a preferat să se retragă, în cel mai bun caz, în spatele unei notiţe din caseta tehnică a volumului (de tipul coordonare redacţională şi lexicografică), dacă nu chiar într-un anonimat total.
Lucrurile mai puţin ştiute, ocultate într-un fel de activitatea eclatantă de editor al operei rebreniene, iar în anii din urmă de cea de prozator păgubaş , se leagă de contribuţia sa decisivă la elaborarea unor instrumente de lucru esenţiale – biobibliografii, dicţionare, enciclopedii, cataloage –, unele de pionierat pentru istoria noastră literară.
Desigur, nu au fost omise nici cele ce ţin de domeniul relaţiilor interpersonale, uneori câteva rânduri pe o pagină de titlu scoţând la iveală legături surprinzătoare.
Operată cu multă parcimonie, selecţia dedicaţiilor celor 75 de personalităţi a urmărit evidenţierea mai multor aspecte, dintre care unele mai puţin cunoscute, legate de activitatea celui căruia i-au fost oferite – istoricul literar, editorul, scriitorul Niculae Gheran, în încercarea de a-i schiţa un portret mai altfel. (Facem precizarea că restul interviurilor pot fi consultate în Niculae Gheran, Rebreniana, I-II, Editura Academiei, 2017.) În ambele secţiuni, ordonarea textelor s-a făcut după criteriul cronologic, considerat cel mai adecvat într-un asemenea demers.
Dialogurile celor doi autori, apărute în câteva publicaţii culturale, au fost completate, în cel de-al doilea capitol (Addenda), cu şase Interviuri mai vechi din multele taifasuri purtate în timp de Niculae Gheran cu diverşi interlocutori. (Niculae Gheran) Lucrarea de faţă a avut ca punct de plecare o serie de Interviuri realizate în ultimii doi ani (2019-2020) de Virgil Raţiu cu Niculae Gheran, ultimul mare editor (căruia literatura română îi este, ar trebui să-i fie, profund recunoscătoare), prozator cu har, dar şi om al cetăţii.
Având noroc în viaţă – de n-o fi înger păzitor –, mă rog de-un subit.
Ca la toate operaţiile, de care am mai avut parte, mă tem doar de dureri. [...] Aşadar, nu cred în moarte! […] Sufleteşte sunt pregătit s-o întâmpin fără nelinişti, fără să mă laud că-i simt lipsa.
Dar mi s-a întâmplat s-asist la incredibile fenomene paranormale, care m-au convins că trăim în universuri paralele. [...] Nu sunt un habotnic, dispus să cred, legat la ochi, în cele văzute şi nevăzute.
Nu cred în moarte.
Noroc este că eu cred că repertoriul e mai bogat şi c-avem bilete de favoare asigurate.
Abia la urmă se trage cortina piesei, de regulă tragi-comică.
Grav este că murim în fiecare zi, minţindu-ne că trăim, când de fapt ne amăgim cu aceeaşi candoare infantilă.
Frumos este că am fost şi am rămas copii
