„Laudele mistice ale lui Iacopone au stiut sa infatiseze cu o remarcabila vioiciune acea veche rana a sufletului uman care mai sangereaza inca: dorul dupa Altceva, pe care Iacopone il gaseste in Dumnezeu, acea nevoie atat de umana de a se intrece incontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, catre Infinit.
Iacopone ne arata ca a inteles, ca si Blaise Pascal patru sute de ani mai tarziu, ca doar depasindu-se omul devine pe deplin el insusi.
De aceea omul nu poate inceta sa doreasca, sa tanjeasca, sa caute: este in chip fericit osandit sa traiasca acea contradictie de a-si cauta sinele in afara sa, pentru ca identitatea lui nu este altceva decat «tensiune, tasnire» catre o Iubire indepartata.“ (MATTEO LEONARDI).
O fuga de sine insusi al carei motiv nu e ura de sine, ci, dimpotriva, iubirea de sine: intrucat omul este el insusi doar daca isi intoarce fiinta catre exteriorul sau, iar mersul sau catre un altul se umple de sens. „Laudele mistice ale lui Iacopone au stiut sa infatiseze cu o remarcabila vioiciune acea veche rana a sufletului uman care mai sangereaza inca: dorul dupa Altceva, pe care Iacopone il gaseste in Dumnezeu, acea nevoie atat de umana de a se intrece incontinuu pe sine pentru a privi dincolo de sine, catre Infinit
