„Fugea Limba de sub picioare si alunecam in adancurile limbii ce se dezintegra.
Apoi renasteam, fiara cu zeci de antene, gheare si colti, pentru a detecta greseala celorlalti, iar «gresit!» devenea o sentinta data celui ce greseste, caci o greseala nu era doar o greseala «de limba» – omul care a rostit sau a scris gresit este el insusi o eroare, e o fisura in fiinta lui… Cum am ajuns victima si tortionar in colivia limbii? De ce a fost posibila aceasta vanatoare reciproca in Limba care ar trebui sa fie instantaneu si neconditionat prezenta, numita si Limba materna? Si ce se intampla atunci cand, de prea multe corectari, de-la-sine-intelesul acestei limbi este zdruncinat? Cartea incearca sa raspunda la aceste intrebari povestind istoria unui tragicomic l’amour de la langue.” (Tamara Caraus).
Si ma opream, dupa un balbait baroc, in mijlocul unei propozitii ca sa intreb daca exista in Limba romana un cuvant sau altul, cuvinte banale, comune.
Constatarea «gresit» zdruncinase Limba si de-la-sine-intelesul singurei limbi pe care o vorbisem dintotdeauna se retragea. „Fugea Limba de sub picioare si alunecam in adancurile limbii ce se dezintegra
