M-am născut la Plevna – Bulgaria, la 14 mai 1914, unde familia părinţilor mei, ca şi mulţi alţi aromâni, s-au stabilit, după ce legendara aşezare aromânească Mulovişte a fost distrusă de obuzele primului război mondial şi evacuată sută la sută. În 1925 am fost martori la un însemnat eveniment, sfinţirea bisericii ridicată prin grija Statul.
Am înţeles că ceea ce ne înrudeşte cu fraţii noştri de dincolo de Dunăre este, în primul rând, nostalgia, dorul munţilor şi al pădurilor. Într-o casă bizară, ca broasca ţestoasă, cu patru clase în jurul unei săli spaţioase, noi, copiii macedonenilor răzleţiţi, am învăţat să iubim România, cân-tând: „Românaşului îi place, sus la munte la izvor“.
Aici am început şcoala română primară şi am avut noroc de un director care, pot să spun, a fost un al doilea apostol Mărgărit al românismului.
Multe familii care se stabiliseră la Plevna s-au strămutat la Sofia.
Poate atunci a încolţit în sufletul meu promisiunea pe care nu m-am învrednicit să o ţin, să organizăm odată un pelerinaj la Plevna şi să aducem, dacă mai sunt acolo, în ţară, oasele ostaşilor, să se odihnească în pământul pentru care au murit.
Mama puse mâna pe umărul meu şi rosti: „Aceşti soldaţi au murit ca tu să ai o Patrie!“ Mi-aduc aminte că m-am prins de tăbliţă şi am zis: „Acum nu mai îmi este frică de voi, dragilor“.
M-am apropiat tremurând şi am silabisit: „Ostaşi români căzuţi în luptele din 1877-1878 – Plevna“.
Mâna mamei însă mă ţinea ferm şi când am fost la un metru de piramide m-a oprit şi mi-a zis: „Tu zici că ştii literele, şi latine şi chirilice, citeşte ce scrie pe tăbliţă“.
O urmam tăcut pe mama în curtea enormă, dar, pe măsură ce în aintam, paşii îmi deveneau mai şovăielnici, căci în fundul curţii, unde ne îndreptam, se desluşeau trei grămezi în formă de piramidă făcute din cranii de om.
Ba, îmi aduc aminte că paşii noştri făceau să scârţâie pietrişul pe care călcam.
Aş fi rămas mai mult să admir uniformele de epocă dacă mâna mamei nu m-ar fi tras peste prag şi n-am fi intrat în curtea din spatele clădirii mausoleului.
Mai ales cele trei statui în clopote de sticlă (mărime naturală) ale şefilor armatelor – otomane, ruse şi române – care luptaseră aici la Plevna în 1877-1878 (Nicolae, fratele ţarului, Osman Paşa şi Generalul Cerchez).
Pentru mintea mea de atunci era tot un fel de biserică, după multele fotografii şi statui. Într-o duminică, m-a îmbrăcat curat, m-a luat de mână şi în loc să mă ducă, ca de obicei, la biserică, m-a dus la Muzeul Militar din oraş.
Mama povestea că eram încă la vârsta preşcolară când plângeam adesea pe genunchii ei şi o întrebam: „Mamă, de ce toţi copiii cu care mă joc au o Patrie şi eu nu am?“ Ea suferea că nu poate să-mi răspundă, iar eu simţeam că e întristată, o îmbrăţişam şi renunţam la răspuns.
Vârsta de şapte ani m-a găsit la Sofia, unde familia mea şi alte familii înrudite s-au mutat şi s-au stabilit pentru mulţi ani.
Aşa se explică sentimentul precoce de inferioritate care m-a dominat la o vârstă când nu începusem încă şcoala.
Unii ne porecleau pripăşiţi –pripas.
Copiii cu care ne jucam, spre lauda noului stat bulgar, erau crescuţi în spirit patriotic, se băteau în piept şi se mândreau cu numele eroilor lor, iar pe noi, care vorbeam altă limbă, ne socoteau ca pe nişte intruşi.
Poate atunci, nu ştiu, toţi bărbaţii din neamul nostru căpătaseră cetăţenie română pe care au păstrat-o toată viaţa (în arhivele familiei am găsit acte doveditoare; nu am găsit însă acte când au fost împroprietăriţi, căci, vag îmi amintesc, casa unde m-am născut eu şi surorile mele era proprietate privată).
Din povestirile bunicii mele, iarna la gura sobei, am reţinut că tatăl ei, adică străbunicul meu dinspre tată, a luat parte la luptele de la Plevna (1877-1878) cot la cot cu ostaşii români.
M-am născut la Plevna – Bulgaria, la 14 mai 1914, unde familia părinţilor mei, ca şi mulţi alţi aromâni, s-au stabilit, după ce legendara aşezare aromânească Mulovişte a fost distrusă de obuzele primului război mondial şi evacuată sută la sută
