„Seara, pe balcon, Raluca priveste noaptea instelata, si suedezul o priveste si el de pe balconul lui, fumand o tigara dupa alta, indraznind si neindraznind sa-si mute privirea pe doamna zvelta ca o caprioara, neagra, subtire, cu mari ochi oblici, de smoala, care sta singura, melancolica parca, in balconul ei.
Cum sa-ti oferi sprijinul unei fapturi atat de salbatice, atat de izolate, si dintr-o casa buna, cum se vede dupa tinuta si imbracamintea ei? Pictorul se zbuciuma si i se pare ca niciodata n-a dorit mai aprins sa faca portretul cuiva, sa dezlege misterul care invaluie o femeie delicata si bizara...”.
Dar doamna e singura de tot, cine ar putea sa-l prezinte? A suspinat! Poate ca are vreo durere, un doliu recent, poate ca are nevoie de ajutor.
L-a privit adineauri, sau i s-a parut lui? Ar accepta vreodata sa-i faca portretul? Daca l-ar recomanda cineva poate ca ar accepta. „Seara, pe balcon, Raluca priveste noaptea instelata, si suedezul o priveste si el de pe balconul lui, fumand o tigara dupa alta, indraznind si neindraznind sa-si mute privirea pe doamna zvelta ca o caprioara, neagra, subtire, cu mari ochi oblici, de smoala, care sta singura, melancolica parca, in balconul ei
