Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresioneaza prin intensitatea pe care o imprima literei, o intensitate care consuma si il consuma, intr-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante. - Angelo Mitchievici.
Ce ramane cand ti se ia totul? Cartea lui Ioan Stanomir raspunde indirect la aceasta interogatie destinala cu un singur cuvant care se dilata in substanta emotionanta, vie, de o intensitate aproape insuportabila uneori a textului: dorul.
In cele din urma, aceasta carte reprezinta si un poem dedicat Mamei, nu atat printr-un lirism indoliat si indragostit deopotriva, care traverseaza toate celulele firii, cat prin faptul ca i se adreseaza cu adevarat ei, cu tot nespusul care vine dupa o despartire.
Acest "jurnal al despartirii", cum il numeste autorul, este si un jurnal al regasirii, dintr-o dorinta de a reface toate drumurile cu mama, alaturi de ea, de a restitui sunetul unei vieti care s-a desfasurat in regimul discretiei si modestiei, nu mai putin cel al unui devotament tacut.
Moldova, Focsaniul cu casa bunicilor prins intr-o rama teodoreaniana, Marea cu miscatoarele-i carari, o parte din Bucurestiul unei copilarii si adolescente insolitate sunt tot atatea locuri in suflet, "madlene ale dorului", locuri de reintoarcere si de pelerinaj unde chipul mamei dobandeste stralucirea crepusculara a amintirii.
Exista aici o geografie personala, careia forta evocarii ii confera relieful fragil, de filigran al memoriei si farmecul arcadic-paseist al unei imposibile intoarceri.
Biografia mamei, autobiografia autorului, atat de strans legate, alcatuiesc textul unei declaratii de dragoste d\'outre-tombe, punctand, in marginea unor momente care au devenit inefabile, notele simfoniei unei iremediabile tristeti.
Jurnalul de doliu scris de Ioan Stanomir impresioneaza prin intensitatea pe care o imprima literei, o intensitate care consuma si il consuma, intr-un intangibil orizont al unei nostalgii dizolvante
