Cu fotografii de arhiva din colectia Costica Acsinte.
Asta face Ana Barton in Mamifer.” Nora Pavel.
Acasire.
De fapt, asta e proza Mamiferului: o lume plina si recognoscibila in tonurile de lumina si in care intri ca acasa dupa ce treci prin doua randuri de porti: una a istoriei mici, personale, si o alta a istoriei mari, prezenta mai mult ca joc de umbre si prin cativa reprezentanti-surpriza.
Cititorul intinde mana si pipaie personajul, simte carnea intamplarii.
Ana Barton reda mereu, fara gres si fara risipa de mijloace, fara tropaiala excesului, acel detaliu precis si acel gest exact care au efect de intrupare sigura.
Exista in prozele reunite in Mamifer o stiinta a observatiei si o maturitate a trairii fascinante.
A unui timp care nu mai marsaluieste si nu mai ticaie furibund, o galerie a varstelor, de la cele amniotice la cele din urma.
Este o carte a unui mod rar de raportare la existenta si este cartea unei mari rabdari.
Ana Barton sufla viata unei galerii de personaje si istorii pe care le infige in lumea lor calda, posibila si miraculoasa.
Fulgurant, cateva diapozitive-vis, ca o alunecare in expresionism.
Drumul incepe cu dorul primei povestiri si se termina cu tacerea, cu pauza de respiratie pe care traitul le impune din cand in cand. “Mamiferul Anei Barton e unul cu radacini de aluat in care se coc florile de salcam.
Cu fotografii de arhiva din colectia Costica Acsinte
