Povestea Marei, scrisa de Tine Mortier si ilustrata de Kaatje Vermeire, incepe sub cires, pe scaunul de ratan, acolo unde mama ei a nascut-o, aproape citind dintr-o carte.
Astfel, pornind de la relatia a doua personaje-exponent – Mara si bunica –, autoarea Tine Mortier deapana firul existentei si exploreaza paleta simtamintelor coincidente intamplarilor fundamentale traite de individ..
Cuprinsul cartii se deruleaza intre miracolul nasterii si firescul mortii, intrezarind parca o aluzie semantica la povestea moirelor din mitologia greaca.
Si de data aceasta, ca intr-un joc al rolurilor inversate, Mara preia responsabilitatea, ajutandu-si bunica sa-si astampere dorul si sa-l intalneasca pe bunicul pentru ultima data.
Prin spectrul acestor evenimente se lasa tradusa si ilustrata esenta vietii.
Insa confruntarea fetei cu aspectele esentiale ale vietii nu se termina aici, deoarece intr-o zi bunicul moare si mama il gaseste sub ochii acesteia.
In umbra lacrimilor varsate si a lucrurilor care trebuiau organizate, in gandul bunicii se iteste dorinta de a-si lua ramas bun.
Scepticismul Marei, privind asa-zisa impiedicatura, a fost dublat de valuri de trairi difuze: neasteptatul somn adanc in care cazuse bunica, transfigurarea acesteia odata cu trezirea, inertia sau balmajeala cuvintelor indrugate.
Prietena cea mai buna a fetitei era bunica, iar povestile si dulciurile infulecate, respectiv neastamparul amandurora, consolidau, cu fiecare intalnire, legatura lor ghidusa.
Dar chicotelile, zbenguiala si sarbatorescul inceteaza in ziua in care bunica este gasita intinsa pe jos.
Si, deloc surprinzator, in acelasi ton al vitalitatii si al nerabdarii ne este schitat si parcursul sau – crescand cu viteza luminii, la sase luni copila inconjura explorativ gradina si primul cuvant rostit i-a fost „tort”.
Povestea Marei, scrisa de Tine Mortier si ilustrata de Kaatje Vermeire, incepe sub cires, pe scaunul de ratan, acolo unde mama ei a nascut-o, aproape citind dintr-o carte
