La sfârşitul Primului Război Mondial şi în primii ani postbelici, societatea românească a evoluat, în bună măsură, sub zodia „mitului Averescu“.
Militarul, omul politic, legenda; „Radu R..
Rosetti“ (2006) pentru lucrarea Mareşalul Alexandru Averescu.
Românii în bătălia de la Stalingrad; „Radu R.
Brătianu“ (1999) pentru lucrarea Înfrânţi şi uitaţi.
Militarul, omul politic, legenda; premiile Fundației Magazin Istoric „Gheorghe I.
A primit premiul Academiei Române „Nicolae Bălcescu“(2005) pentru lucrarea Mareșalul Alexandru Averescu.
A prezentat comunicări științifice la 76 de manifestări științifice în străinătate.
Specialist în problematica evoluţiei fenomenului militar românesc integrat dezvoltării social-economice, politice şi culturale româneşti şi contextului internaţional al secolelor XIX şi XX, dar și în domeniul geopoliticii, securităţii naţionale şi internaţionale, al istoriei moderne şi contemporane a României, Petre Otu este autor unic a 17 lucrări și a trei în colaborare, coordonator și autor a zeci de lucrări, coautor cu studii/capitole în peste 100 de lucrări publicate în țară și în străinătate.
Este membru în colegiile științifice ale mai multor reviste de istorie. iunie 1950), absolvent al Facultății de Istorie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași și al Academiei Militare, este doctor în istorie, cercetător științific gradul I și, până în 2020, director adjunct la Institutul pentru Studii Politice de Apărare și de Istorie Militară, președinte al Comisiei Române de Istorie Militară, membru al Comisiei Internaționale de Istorie Militară și profesor la universitățile din Ploiești și din București. PETRE OTU (n.
Lucrarea de faţă îşi propune să readucă în atenţie personalitatea complexă, nu o dată contradictorie, a mareşalului Alexandru Averescu.
Apoi, cu anii, prestigiul generalului a crescut, la aceasta contribuind și acordarea gradului de mareşal, în anul 1930, de către regele Carol al II-lea.
Dar ceva din imensa popularitate de la începutul anilor 1920, mai ales în dimensiunea militară, s-a păstrat în conştiinţa publică.
Ajuns la guvernare, „mitul generalului Averescu“ s-a spulberat rapid.
El însă a refuzat soluţiile radicale, integrându-se jocului politic al epocii.
Unii au utilizat steaua generalului pentru a accede în prim-planul vieţii politice.
Alţii au apreciat că poate fi şeful unui regim de dictatură, ca o posibilă soluţie pentru rezolvarea problemelor din România.
Adversarii liberalilor au văzut în el instrumentul pentru a pune capăt atotputerniciei „dinastiei Brătienilor“. În jurul imensei sale popularităţi s-au ţesut multe planuri privind soarta României reîntregite în 1918 prin unirea Basarabiei, Bucovinei şi Transilvaniei.
La sfârşitul războiului, mentalul colectiv a reţinut doar secvența glorioasă a anului 1917, faptele de arme propulsându-l drept omul providenţial al României.
Generalul Averescu era o personalitate militară de prim rang, cu o carieră bogată: ministru de război (1907–1909), şef al Marelui Stat Major (1911–1913), conducând campania din sudul Dunării (1913), comandant al Armatei II, cu care a obţinut marile succese de la Mărăşti şi Oituz (1917), președinte al Consiliului de Miniștri (29 ianuarie–4 martie 1918).
Toţi aşteptau mântuirea de la „General“.
Altele ţipau prin mulţime să ajungă aproape de el, să-l întrebe de moartea bărbaţilor lor.
Văduve veneau cu copiii în braţe şi cu hârtii în mână să le facă „Generalul“ pensie.
Când se răspândea zvonul că „vine Generalul“, toată suflarea satelor ieşea să-l privească.
Copiii se jucau de-a războiul împărţiţi în două grupe – una condusă de Averescu, cealaltă de Mackensen – şi întotdeauna prima era câştigătoare.
Soldaţii povesteau că stătuseră în tranşee cu generalul. În anul 1919 popularitatea generalului Alexandru Averescu ajunsese la apogeu.
La sfârşitul Primului Război Mondial şi în primii ani postbelici, societatea românească a evoluat, în bună măsură, sub zodia „mitului Averescu“
