Fragment din Prefata: "
DUMNEZEU ZAMBESTE SI TACE"
Cand l-a descoperit pe Theophil Magus, Leonard Oprea a fost repede devorat de personajul sau.
Si caracterul imnic, liric al fragmentelor..
De aici - Metafizica simplitatii.
Daruri simple, tocmai in asta consta valoarea lor.
Magul este cel care aduce daruri.
Inclasabil dupa rigorile teoriilor ad litteram.
In aceasta consta caracterul "literar" al opului de fata.
Nu este dogmatic, doar persuasiv.
Tonul profetic presupune functia de mediator.
Iisus este revelata cind om murind pe cruce El Dumnezeu se roaga lui Dumnezeu: -Tata, iarta-i, ca nu stiu ce fac!-". "
SPLENDOAREA LUI MESSIAH...
Autorul se instituie in postura de invatator care are de transmis ceva, pornind de la cuvantul primordial.
Comentariul citatului scripturistic este construit fie la modul poematic, fie la modul catehetic.
La un moment dat, fara ezitare, dar cred eu si taios, Iisus ne lamureste: -Pentru ce ma numesti bun? Nimeni nu este bun, decit Unul singur Dumnezeu-."
Dupa care urmeaza un haiku: "trei mierle - in zori.../se balacesc in piriu.../un fulg, doi - ninge...". si de ne-imaginat rau.
Structura unui fragment este bine sugerata de un exemplu precum: "
DILEMA sau POSTULAT? Despre om si faptele sale - asa apare - de mii de ani nu avem decit astfel: Rau; mai putin rau; cel mai rau...
Este un text de marturisire frenetica, abilitatea autorului consta in a se lasa purtat de cuvinte, in voia suvoiului, cu credinta ca el il va duce direct la tinta.
Iar fragmentarismul mareste tensiunea ideii.
Si nu e rau...
Scriitorul este pe alocuri mai mult un moralist decat un teolog.
Maxima libertate! Reverentioasa.
Are stiinta de a se lasa dus de text unde vrea textul.
Gesturi greu de conciliat simultan.
Asculta si proclama.
Autorul alterneaza, viseaza, vizeaza, intentioneaza schimbarea vocilor.
Am impresia ca visul lui Theophil (dar al carui esoteric nu este?) este atingerea ultimului dintre aceste stadii ale dialogului: cel imnic, laudativ.
Caci se poate vorbi despre Dumnezeu, cu Dumnezeu sau in Dumnezeu.
De fapt, nu este totdeauna usor sa discernem cu care dintre logosurile enumerate mai sus avem de-a face in text.
De aici si poemul care prin structura este tacere: haiku-ul, ca parte componenta, incheiere intru liniste, a fiecarui fragment din aceasta carte.
Este o vorbire despre ceea ce nu se poate vorbi.
Dumnezeu vorbeste unor oameni, care vorbesc despre El celorlalti si care vorbesc intru Dumnezeu, prin slava.
Vorbesc oamenii in numele Sau, ori magi, ca aici.
In interioul acestei taceri a creatiei rasuna cuvintele noastre.
Dumnezeu tace, spune la un moment dat autorul, si lucrul este o tema teologica esentiala.
Urmaresti un traseu al gandirii si cam asta este totul.
Sunt reflectii care se scurg intr-un torent, analiza lor nu imbogateste neaparat cititorul, ci privelistea de ansamblu.
Text sapiential, cultiva din abundenta paradoxul, rostirea oraculara, vocatia premonitorie.
Comentariul se intimideaza, astfel de texte sunt, in genere, rotunde si lipsite de asperitatile vietii, nu ai puncte de contact, "golurile" in care se introduce comentariul, mai mult sau mai putin scortos.
Narcisiaca si incantata de splendoarea Creatiei.
Carte ex-centrica, precum precedentele, poematica si gnomica.
Leonard Oprea este deja la a saptea carte in care face sa rasune vocea straniului mistic si mag.
Si mai complicat.
Nu este un simplu alter ego, ci ceva mai mult.
Adica taios, concis, liric si vehement in proclamarea credintei.
El a disparut ca autor si s-a nascut magul, crestin in declaratii, nietzsche-an in formulari.
Fragment din Prefata: "
DUMNEZEU ZAMBESTE SI TACE"
Cand l-a descoperit pe Theophil Magus, Leonard Oprea a fost repede devorat de personajul sau
