...
Morcoveata, mai speriat ca ele, tipa: &mdash
Da’ mai taceti odata, ca sunt eu, Morcoveata!....
Dar zgomotul pasilor lui le agita pe inaripate, care incepura sa se foiasca si sa cotcodaceasca speriate.
Prinse, in sfarsit, pe bajbaite carligul usitei.
Asa si facu.
Poate ca ar fi fost mai bine sa se repeada cu capul inainte in intuneric si sa inchida portita.
Avea senzatia ca este atins de tot felul de lighioane, vulpi, poate chiar lupi...
Uneori, cate o pala rece de vant il invaluia, incetinindu-i miscarile.
Intunericul ii parea atat de inspaimantator, ca a crezut pentru cateva secunde ca a orbit.
Ramas singur, Morcoveata isi incorda muschii, dar parca avea calcaiele lipite de pamant, de nu putea sa faca o miscare. ..
