O carte, asemenea unei scrisori, spunea Orhan Pamuk intr-un roman de exceptie - Ma Numesc Rosu - nu comunica doar prin cuvinte. -Dana Caciur-Andreescu.
Fie ca sunt atestati fiind implicati in una dintre aceste activitati sau mai multe dintre ele, de cele mai multe ori Morlacii sunt mentionati de surse ca venind din afara Dalmatiei, din teritoriile croate (in nord) si bosniace integrate Imperiului Otoman.
Ei apar in documente fiind: pastori, negustori, soldati, raufacatori sau imigranti.
In decursul secolelor al XIV-lea, al XV-lea si al XVI-lea, Morlacii erau cel mai adesea identificati prin prisma activitatilor pe care le desfasurau. - Ovidiu Cristea Termenul de morlac, cel mai adesea un exonim, desemneaza o populatie care locuieste in teritoriile rurale ale Dalmatiei venetiene continentale.
Fara a se revendica explicit de la scoala microistoriei, cartea Danei Caciur ne ofera o cale de intelegere a felului in care personaje "marunte" au influentat, de multe ori decisiv politica "marilor actori" precum sultanul si marele vizir sau dogele si Senatul Venetiei.
In plus, nenumaratele situatii - unele foarte spectaculoase sau contradictorii - cuprinse de documentele aduse in discutie ne arata, daca mai era nevoie, ca o pagina interesanta de istorie poate fi scrisa nu numai despre Mircea cel Batran, Iancu de Hunedoara Stefan cel Mare, Mihai Viteazul, Andrea Gritti sau Suleyman Magnificul, ci si despre Milja Popovic, Hector Pasqualigo, Gregor Radiech, Filippo Bragadin sau eminul otoman din Skradin.
Dificultatea este cu atat mai mare cand subiectul ales si regiunea in discutie par sa fie foarte exotice&hellip
S-ar putea pune intrebarea de ce o carte cu un asemenea subiect ar interesa pe un pasionat de istorie din Romania? Raspunsul poate contine o multitudine de argumente, dar am sa ma limitez la doua: analizand felul in care Morlacii au reusit sa supravietuiasca si sa isi pastreze identitatea la hotarul dintre imperii putem intelege ceva mai bine si istoria medievala romaneasca.
Iar a transforma voci disparate intr-un "cor", care sa ofere cititorilor o privire coerenta asupra unei perioade din trecut constituie o provocare nu tocmai usor de depasit.
Cu o carte de istorie situatia este si mai complicata pentru ca, spre deosebire de un roman, vocea din spatele cuvintelor nu este numai a autorului, ci si a nenumaratelor personaje care apar, mai des sau mai rar, in paginile lucrarii in cauza.
Poti intra in dialog cu ea atingandu-i paginile, rasfoindu-le, chiar mirosindu-le.
O carte, asemenea unei scrisori, spunea Orhan Pamuk intr-un roman de exceptie - Ma Numesc Rosu - nu comunica doar prin cuvinte
