...
Ideea era, şi în cazul de faţă rămâne, a rolului unor mari personalităţi istorice pentru regiunea aceasta vastă care priveşte formarea romanităţii orientale în formă spirituală creştină.
Sunt.
Acelaşi subiect a fost tratat într-o comunicare prezentată la congresul de tracologie din 1976 de către un amator, Victor Stancu, dar cu unele exagerări.
Ion Barnea s-a ocupat într-un articol de popularizare de arcul de la Thessalonic, îndeosebi de dacii reprezentaţi în unele frize.
S-a mai scris despre Galerius şi în diferite lucrări despre limes-ul dunărean în perioada tetrarhiei (Ion Barnea, Alexandru Barnea, Nicolae Gudea, Mihail Zahariade), despre Dacia Romană (Constantin Daicoviciu), sau despre persecutarea creştinilor (Emilian Popescu, Mihai Căţoi), sau despre inamicul său, uzurpatorul Maxentius (Ramiro Donciu).
Russu s-a preocupat de el în cele două monografii despre persoanele de origine traco-dacă din imperiul roman, precum şi în cartea în care a presupus originea carpică a albanezilor.
I.
Doar I. În istoriografia românească nu există nici un studiu special despre Galerius.
Caracterul polemic şi pătimaş al acestei scrieri care s-a păstrat într-un singur manuscris descoperit abia în 1678 impune circumspecţie în utilizarea informaţiilor care nu se regăsesc în alte izvoare.
Acolo, între anii 300-311, el a fost martor la persecuţiile contra creştinilor declanşate de Diocleţian şi Galerius, dispunând de informaţii de primă mână, pe baza cărora a redactat această carte în care se străduia să arate cum toţi împăraţii care au prigonit biserica au fost pedepsiţi de Dumnezeu.
Cel mai important este unul contemporan, dar în acelaşi timp foarte părtinitor: De mortibus persecutorum, scris de Lucius Caecilius Firmianus Lactantius, un profesor de retorică creştin care, la Nicomedia, l-a avut ca elev pe viitorul împărat Constantin cel Mare.
Izvoarele literare utilizabile pentru cunoaşterea epocii sale şi în particular a acţiunilor lui Galerius sunt puţine.
Pentru istoria militară românească, personalitatea lui Galerius prezintă un plus de interes, deoarece, prin mama sa, el era de origine daco-romană.
Rămas în istorie mai ales ca un feroce persecutor al creştinilor, el a fost înainte de toate unul dintre conducătorii care au aplicat acele reforme care au asigurat redresarea statului şi a armatei romane după mai multe decenii de criză. (Alexandru Barnea, professor emeritus, Universitatea din Bucureşti) În 2011 s-au împlinit 1700 de ani de la moartea unei mari personalităţi militare romane, care s-a născut într-o familie originară din Dacia Romană şi care a ajuns la demnitatea supremă în imperiu: Galerius.
Era, de fapt, o primă deschidere către viitor, urmată la doar doi ani după aceea de către Constantin cel Mare.
Lactantius o văzuse ca pe o lovitură divină pentru persecuţiile de până atunci, în spiritul general al lucrării sale despe morţile persecutorilor.
A înţeles atunci traiectoria spirituală a lumii pe care o părăsea.
De fapt, se poate afirma acum că a fost în acel moment din anul 311 o viziune genială a împăratului, într-un moment decisiv pentru el însuşi ca fiinţă şi ca împărat.
Era, deci, o hotărîre logică şi ea avea să fie reconfirmată la puţin timp după aceea prin edictul mai bine cunoscut al lui Constantin.
Decizia lui era o cedare în faţa unei creşteri mai mult decât viguroase a numărului creştinilor.
Revăzând însă realitatea în faţa căreia se afla atunci Galerius, înţelegerea istoriei are şi altă cale.
Desigur, Lactantius, al cărui text a fost avut în vedere şi de autorul monografiei de faţă, punea accentul din unghiul de vedere al propriei credinţe creştine de la acea dată.
Or, în cazul lui Galerius (cca 250-311), un autohton romanizat ajuns prin merite recunoscute împărat între anii 305-311, poate fi acum de înţeles mai lesne de ce a dat acel edict (pentru mulţi surprinzător) de toleranţă a creştinilor cu puţin înainte de a muri. ...
Ideea era, şi în cazul de faţă rămâne, a rolului unor mari personalităţi istorice pentru regiunea aceasta vastă care priveşte formarea romanităţii orientale în formă spirituală creştină
