„Pe vremea cind era medic in Dolhasca, contemplind forma palpabila a luminii si cartografiind raiul, Emil Brumaru isi pansa singuratatea si mai ales isi vindeca pauzele de scris, cind poezia nu se mai aseza de la sine pe hirtie, compunind splendide epistole.
Intru totul, e aici opera din pacate postuma a unui mare poet care a trait pentru poezie si s-a aflat at his best pina in ultima clipa.” (Bogdan Cretu).
Nu lipsesc poemele erotice, intr-o tonalitate mai imblinzita, dupa cum nu lipsesc nici confesiunile directe.
Poetul scrie elegii, feerii, basme, rugaciuni, imaginarul fiind cel bine-cunoscut.
Poezia aceasta de crepuscul nu pare sa cunoasca timpul prezent: are, cel mai adesea, trecut, intorcindu-se elegiac inspre lumea mirifica a copilariei ori a maturitatii virile, si mai are un soi de viitor iluzoriu, improbabil, care mai degraba nelinisteste decit panseaza angoasele.
E ultima etapa, distincta, din opera sa.
In ultimii trei ani de viata, dupa Amintiri din rai (2016), a scris enorm, sute si sute de poeme. „Pe vremea cind era medic in Dolhasca, contemplind forma palpabila a luminii si cartografiind raiul, Emil Brumaru isi pansa singuratatea si mai ales isi vindeca pauzele de scris, cind poezia nu se mai aseza de la sine pe hirtie, compunind splendide epistole
