1913.
Numai daca prin aceasta esti dispus sa te jertfesti pe tine insuti – atunci si numai atunci!” &bdquo
In Nerabdarea inimii, Zweig urmareste cronica unei relatii tragice, fara speranta, dar o face in asa fel incit nu-si descurajeaza cititorul, nu-i fura entuziasmul, intr-o poveste plina de capcane psihologice pe care numai un scriitor cu experienta si un om care a trait multe poate spera sa le depaseasca.” (The New York Times) &bdquo
Zweig are o abilitate impresionanta: aceea de a ne face sa-i citim romanul de parca schimbarile emotionale violente ale personajelor sale ar fi si ale noastre.” (The Sunday Telegraph) Traducere din limba germana si note de Ana Muresanu.
Numai daca mergi pina la sfirsit, pina la finalul definitiv si amar, numai daca posezi o cantitate inepuizabila de rabdare iti poti ajuta semenii.
Una, lipsita de curaj si sentimentala… de fapt doar o nerabdare a inimii… si cealalta… singura care conteaza, mila nesentimentala, dar creatoare, care stie ce vrea si e decisa sa sufere rabdatoare impreuna cu celalalt si sa reziste pina la ultima consecinta a efortului sau si chiar dincolo de aceasta. &bdquo
Exista doua feluri de mila.
O sfisietoare poveste de dragoste, in care vedem cum soarta ii face orbi pe-aceia pe care vrea sa-i piarda.
Stralucitor si rafinat, scrisul lui Zweig e ceea ce ramine din lumea inghitita de nebunia secolului XX.
E singurul roman pe care Zweig l-a scris pina la capat, iar personajele sale sint martori nauci ai propriei catastrofe, simboluri ale unei civilizatii in plin dezastru, dar care nu gaseste puterea sa se impotriveasca ritmului ametitor al unui ultim vals.
Cind petrecerea e in toi, tinarul o invita la dans pe fiica gazdei, fara sa stie ca e paralizata – iar apoi, vrind sa-si repare stingacia, face greseli dupa greseli, pe care le pune pe seama a ceea ce Stefan Zweig numeste „Nerabdarea inimii”.
Intr-un orasel austriac de garnizoana, ofiterul de cavalerie Anton Hofmiller e invitat la castelul bogatului proprietar Kekesfalva. 1913