Aerul din plamanii poeziei lui Borco vine inspre noi raspicat, ca din esapamentul motoretei de toamna a lui Kusturica si striga, asa, dupa tinerete, dragosteala si moarte.
Cum e el, asa ii e si poezia, telurica, sangvina, neaosa, retorica, grav-ludica, tafnoasa, un melanj de balcanism – ce vine pe filiera-i sarbeasca, dar mai domolit, cata, de pusta banateana – si nostalgie vivanta, de cuceritor, dupa imperiu.
Robert Serban.
Are telefon mobil, aparat foto, motocicleta, masina, internet, dar ii place la sat atat de mult, incat pana si jobul sau e la Muzeul Satului Banatean.
Dar, mai ales, poezia lui are, acum, un nod in gat pe care mai bine il neprimea decat sa scrie atat de cu drojdia mortii pe foi.
Marcel TolceaBorco e un trairist in plina hipermodernitate.
Nu e de mirare, asadar, ca poezia lui are si gust de rachie altoit cu jumatate de viata din filmele vechi, cu miros de picmez si crofne, cu papricas peste care sta norul lui Maine cu parca ortacii lui buni.
Aerul din plamanii poeziei lui Borco vine inspre noi raspicat, ca din esapamentul motoretei de toamna a lui Kusturica si striga, asa, dupa tinerete, dragosteala si moarte
