Nu mai e nimeni intre Ruxandra Novac si Antonia Mihailescu la care rafalele de notatii, trase in enunturi cat mai scurte si mai pregnante, sa fie atat de electrizate de iritare, angoasa si exasperare.
Ii urez norocul de a supravietui, puterea de a merge inainte si curajul de a o lua de la capat de cate ori e nevoie.
Romulus Bucur.
In al treilea rand, si aici devin usor nelinistit, ea intra in tipologia poetului tanar, superb, in sensul etimologic, latin: razboinicul (indiferent de gen) care se arunca cu pieptul inainte in toate bataliile, fara sa para a-i pasa de rezultatul lor.
De negocierea dintre acesta si „poetic”, de retrasarea, valabila in cazul oricarui poet adevarat, a granitei mereu schimbatoare dintre ele.
In al doilea rand, e vorba de poetic.
Apoi, lucrurile care se intampla in jurul ei, realitatea agresiva care nu are cum sa nu ne afecteze.
Adica, lucrurile care i s-au intamplat pana acum.
Teritoriul pe care il cerceteaza si apropriaza e propria viata.
O tanara pantera, care-si exploreaza si ia in stapanire teritoriul: vesnic in alerta, la panda chiar si atunci cand pare ca doarme, agresiva si retractila, puternica si fragila si, in primul rand, solitara.
In cazul Antoniei Mihailescu, mi se pare limpede ca avem de-a face cu o pantera.
CistelecanUneori te intrebi ce fel de jivina e poetul: reala sau fantastica, ierbivor sau animal de prada, mamifer, pasare, peste sau altceva.
Aceasta somatie promite ceva profund nelinistitor.
Al.
Antonia face alergie la orice iluzie si la orice adiere de reverie, anuntand brutal si cat se poate de raspicat: „cine nu-i ruda cu moartea nu-i ruda mea”.
E un cinism ca replica la trauma si trecut direct pe seama scriiturii, devenita un mecanism aproape sadic al consemnarii seci.
Tocmai pentru ca acolo e sursa, Antonia braveaza ea insasi in cinism, nu numai nelasand nici o sansa imaginarului eufemizant (care „se lasa” peste oras, dar nu peste poemele ei), ci apasand flagrant pe notatia de denunt, gen: „oamenii au nevoie de stimulente gen mortii din jur”.
Si nimeni la care, dedesubtul lor, sa se simta atat de acut traumatismul candorii.
Nu mai e nimeni intre Ruxandra Novac si Antonia Mihailescu la care rafalele de notatii, trase in enunturi cat mai scurte si mai pregnante, sa fie atat de electrizate de iritare, angoasa si exasperare
