„Imaginati-va ca am trai intr-o lume ca o bila mica.
Caci Dante se indreapta constant spre Dumnezeu, adica spre izvorul, spre originea lumii: una din descrierile posibile ale lumii pe care Dante ne-o prezinta, la care sunt sigur ca ar subscrie, este aceea in care Pamantul este centrul unei enorme sfere pline, a carei circumferinta reprezinta chiar originea timpului si spatiului – adica Dumnezeu.“ – HORIA-ROMAN PATAPIEVICI .
Aceasta afirmatie, corecta in cosmologia moderna, ne readuce imediat in minte descrierea facuta de Dante lumii vazute de el in ascensiunea sa.
La rigoare, limita de vizibilitate a cerului ar trebui sa fie originea universului.
Atunci cand privim cerul instelat de deasupra noastra, noi nu vedem prezentul, ci trecutul situatiilor stelare la care ne uitam: orice privire in adancul cerului este de fapt o privire aruncata in trecut, si anume, cu cat mai departe ne uitam in spatiu, cu atat mai la inceput – spre inceputul timpului – patrundem.
Ceea ce eu vad atunci cand ma uit drept in fata nu este o situatie contemporana cu mine, ci una care s-a petrecut in trecut: mi-as vedea, daca spatiul ar fi suficient de curbat, ceafa de azi-dimineata, sa zicem, nu ceafa de acum.
Vestea proasta este ca, intr-o astfel de lume, in fata mea s-ar afla mereu un om necioplit care, neam prost, ar sta numai cu spatele la mine – iar acesta as fi chiar eu!Dar se mai intampla ceva, independent de faptul ca spatiul este sferic ori nu.
Asta e vestea buna.
La rigoare, intr-un univers sferic de dimensiuni suficient de reduse, avand adica o curbura indeajuns de mare, pentru a-mi scarpina ceafa ar trebui sa intind mana in fata.
Daca sfera lumii noastre ar fi foarte mica, stiti ce s-ar intampla? Mana mea mi-ar atinge ceafa.
Acum, sa presupunem ca eu as intinde mana inainte.
Asta ar insemna ca spatiul este curb. „Imaginati-va ca am trai intr-o lume ca o bila mica
