...
De cite ori privesc un ceas, vad limpede cum, pe masura ce se rotesc, limbile i se erodeaza, devin subtiri ca lita sub atacul ruginii, apoi dispar cu desavirsire....
De cite ori vorbesc cu tine, vad limpede cum imbatrinesti.
Si ca utopia lecturii va ramine undeva, pe o colina indepartata, ca un mare labirint ruinat..
Ma tem ca de-acum incolo nimeni nu va mai locui in carti, asa cum au facut-o generatia mea si cele precedente.
Drama vietii mele a inceput mai tirziu, cind in locul Cartii am fost silit sa traiesc realitatea.
Imi dadeam seama ca se insereaza doar cind paginile se faceau rosii ca focul, apoi cenusii.
Iar praful lui se va amesteca indiscernabil cu praful ruinelor intre care-am trait toata viata, amant al unui harem de ruine.
In adolescenta, ghemuit in pat, mi se-ntimpla sa citesc uneori de dimineata pina seara, uitind sa maninc si aproape si sa respir, pentru ca paginile – pe care de fapt nici nu le mai vedeam – descriau oameni adevarati, nori adevarati, orase adevarate, pe cind, daca-mi ridicam privirile, nu vedeam decit jalnice umbre.
Adunati-va-n jurul meu, deschideti-mi teasta si contemplati-mi creierul: se va sfarima sub ochii vostri ca un mulaj de ghips.
Eu insumi sint un astfel de loc.
Mama insasi a fost un astfel de loc.
Nu ma-ntrebati pe mine despre locuri uitate si parasite din Europa.
Viciul meu: voyeur al ruinelor.
Vocatia mea: arhitect al ruinelor.
Niciodata n-am privit o casa fara s-o vad cum se apleaca pe-o rina....
De-aici si meseria mea: constructor de ruine.
Niciodata n-am trait intr-un oras fara ca el sa se dizolve in jurul meu ca zaharul in apa.
Mi se fura, mi se fura clipa de clipa.
Cum ridurile te acopera....
De cite ori imi cumpar un oras si-l tin pe palmele amindoua (cum ctitorii tineau odata biserici de jucarie) orasul meu nu dureaza. ...
De cite ori privesc un ceas, vad limpede cum, pe masura ce se rotesc, limbile i se erodeaza, devin subtiri ca lita sub atacul ruginii, apoi dispar cu desavirsire....
De cite ori vorbesc cu tine, vad limpede cum imbatrinesti
