La sfirsitul secolului al IV-lea, intr-o capitala de provincie a Imperiului Bizantin, se petrece un eveniment ce prevesteste nenorociri: intr-un gest de sfidare, statuile familiei imperiale sint puse la pamint.
Exilat in mai multe rinduri, a murit in cele din urma in drum spre Pithyos..
Cele mai valoroase lucrari ale sale sint Omiliile la diferite carti ale Bibliei.
Autor al principalei liturghii ortodoxe care-i poarta numele.
Caci cine, vazindu-i pe aceia, n-ar fi luat in deridere moartea? Cine n-ar fi nesocotit viata?” Editie bilingva, ingrijita de Adrian MuraruColectie coordonata de Adrian Muraru si initiata de Ioan-Florin Florescu Studiu introductiv, traducere si note de Adrian Podaru Ioan Gura de Aur (Hrisostom) (cca 344-407) a fost unul dintre marii Parinti ai Bisericii Rasaritene, cunoscut pentru elocinta cuvintarilor sale publice si pentru denuntarea abuzurilor de autoritate din Biserica si din Imperiul Roman; episcop de Constantinopol (398-404).
Si puteai sa vezi atunci orasul semanind cu cerul, peste tot aratindu-se acei sfinti, consolindu-i doar prin infatisarea lor pe cei indurerati si conducindu-i spre tot dispretul fata de nenorocire.
Desi stateau inchisi de ani multi in colibele lor, si desi nimeni nu i-a indemnat, nimeni nu i-a sfatuit, cind au vazut un nor atit de mare inconjurind orasul, si-au parasit corturile si pesterile si au curs din toate partile ca niste trimisi care veneau din cer.
Si totusi, va fi salvata Antiohia? „Cind cei trimisi de imparat pentru examinarea celor intimplate au instituit acel tribunal infricosator si i-au chemat pe toti sa dea socoteala de faptele indraznite, si toti se asteptau la diferite feluri de moarte, atunci monahii, cei ce locuiesc crestele muntilor, si-au aratat filosofia lor.
Omiliile vor stringe un public impresionant: episoadele din viata cotidiana a Antiohiei sint dublate de secvente parenetice, de imbarbatare.
Speranta salvarii cetatii, dar si speranta izbavirii religioase.
Acolo, un tinar preot cu numele Ioan va tine 21 de predici, menite sa redea comunitatii crestine speranta.
Odinioara plin de viata, orasul se pustieste; unii se refugiaza in biserica.
Multi isi parasesc locuintele; conducerea politica a cetatii este aruncata in inchisoare.
Orasul este cuprins de panica, in asteptarea pedepsei imperiale.
Crima de lezmajestate este evidenta, si multe orase ale Imperiului fusesera pedepsite pentru fapte mai putin indraznete.
La sfirsitul secolului al IV-lea, intr-o capitala de provincie a Imperiului Bizantin, se petrece un eveniment ce prevesteste nenorociri: intr-un gest de sfidare, statuile familiei imperiale sint puse la pamint
