Teza lui Anton Dumitriu este una avangardista: Occidentul se intoarce impotriva lui insusi.
Oana SERBAN.
Este mai important sa recunoastem acest final, decat sa incercam sa il corporalizam: Bauer il considera o agonie culturala, Massis o fortificare defensiva a Occidentului in fata misticismului oriental, Guenon gaseste ca modernitatea care paraseste traditiile si revelatia e calauza acestei pierzanii civilizationale, Berdiaev asteapta un Nou Ev Mediu in rolul apocalipsei care va innoi lumea, Keyserling spera la o societate mai spirituala, mai docila, asadar, mai orientata catre Orient.
Pariul lui Dumitriu e unul simplu: daca Spengler are dreptate, atunci suntem o civilizatie matura; adica, una condamnata la moarte.
Astfel, intre erorile Occidentului si timiditatile Orientului, Dumitriu descrie o lume actuala: "Noi avem metode, din ce in ce mai puternice, de a stapani lumea, dar nu avem nici o metoda de a domina propria noastra natura." Prin urmare, criza tensiunilor dintre Orient si Occident este, de fapt, criza Europei: un proiect dual, al unei civilizatii care "se fereste" de declinul umanitatii.
Ca sa se zideasca, omul trebuie sa isi apartina; or Occidentul creste pe umerii unui mit despre omul care nu este inca cel ce si-a promis sa fie.
Dintru inceput, intelegem ca Occidentul isi cladeste triumful pe temeiuri gresite: nimeni nu poate construi nimic pe un teren miscator.
Orientul insa e cel care lasa omul sa reflecteze existenta si sa castige natura.
O falsa stapanire.
Occidentul este paradigma cuceririi naturii de catre om.
Cele mai mari finaluri din istorie sunt cele autodistructive, iar Occidentul are parte de asa ceva.
Vestul e miracolul inteligentei care se autodistruge.
Teza lui Anton Dumitriu este una avangardista: Occidentul se intoarce impotriva lui insusi
