Mai erau apoi portretele de familie.
Moare in noaptea de 16 august 1956 la Bucuresti..
Abia dupa 1950 va mai putea participa la expozitii iar in 1956 se organizeaza o retrospectiva la Muzeul de Arta al RPR si va primi titlul de Maestru Emerit al Artei.
Dupa razboi regimul comunist nu-i mai permite sa expuna fiind considerat pictor de clasa .
Bombardamentele germane din august 1944 distrug 180 de tablouri si desene pe care Pallady din lipsa unui loc de depozitare le tinea la Muzeul Kalinderu.
Locuieste la Paris pana in aprilie 1940 cand se intoarce la Bucuresti pentru o expozitie si nu mai reuseste sa plece.
Dupa debutul din 1900 in cadrul Pavilionului Romaniei de la Expozitia Universala de la Paris va continua sa picteze si sa deseneze mult mai ales nuduri naturi statice si peisaje si sa expuna in tara si la Paris.
Primele tablouri si desene pastreaza influenta simbolista pe care o va parasi treptat.
Va frecventa intai atelierul pictorului Edmond Aman-Jean apoi dupa ce este admis la cole des Beaux-Arts atelierul pictorului simbolist Gustave Moreau unde va fi coleg cu Henri Matisse cu care va ramane prieten.
Treptat isi pierde interesul pentru inginerie nu si pentru rigoarea desenului si din 1889 se stabileste la Paris pentru a studia pictura.
Studiaza ingineria la Bucuresti si apoi la Dresda unde ia si lectii particulare de pictura cu Ernst Erwin Oehme.
Prin ambii parinti se trage din vechi familii boieresti.
Theodor Pallady se naste la Iasi pe 11 24 aprilie 1871 primul din cei patru copii ai lui Iancu Ion Pallady si ai Mariei Pallady nascuta Cantacuzino.
Acolo nestiuta inca si neclara s-a nascut in el dorinta de a picta permanente si nu clipe.
Poate ca totul a pornit in fata portretului care arata o imagine de mult trecuta o privire de o clipa.
Mai tarziu criticii au observat ca Theodor Pallady arareori picteaza ochii femeilor preferand sa-i sugereze prin cateva tuse.
Astea erau lucruri prea complicate pe care Toto le simtea mai degraba decat le gandea.
Unde disparuse luminita aceea Oare tabloul e o minciuna Sau poate asta e rolul unui tablou sa pastreze sclipirile de suflet care dispar.
Dar mamei ii lipsea sclipirea din ochi iar bunica Pulcheria n-o mai avea de mult.
Femeia batrana cu trasaturi aspre si severe nu avea nimic din dulceata chipului pictat care semana mai degraba cu mama.
Ca mai este ceva.
Insa portretul bunicii Pulcheria din casa de la Hoisesti care o infatisa in plina frumusete si tinerete l-a facut sa simta ca nu e suficient sa vezi cu ochii.
Cele ale stramosilor morti de mult la care se uita cu atentie de parca asa putea sa-i cunoasca dar mai ales ca sa observe linia si culorile.
Mai erau apoi portretele de familie
