Liviu Cristescu: Nascut, asta e cert.
Si tot in acea perioada si-a pus in cap sa realizeze mai multe filme artistice si documentare, dar n-a mai fost sa fie, elanurile lui regizorale si actoricesti fiind fructificate astfel doar in jocurile....
In cursul facultatii, nu s-a lasat si-a lucrat la mai multe studiouri de animatie, ca animator, intermediarist si stilizator (a refuzat sa fie si colorist, deoarece simtea ca-si risipeste talentul pe figurinele alea pentru copii de 8 ani).
Tot cam pe atunci, era cit pe ce sa devina psihiatru, din fericire insa a renuntat si-a urmat Institutul de Arhitectura “Ion Mincu” din Bucuresti.
S-a apucat sa studieze simturile si pe la 20 ani sa intocmeasca diverse harti ale sentimentelor.
De altfel, in mediul sau familial puternic nevrotic si anxio-depresiv, nici n-ar fi putut scapa de-asa ceva. si politiste), pe la 15 ani a descoperit brusc importanta aducerii realitatii pe hirtie, iar dupa o depresie urita de tot de la 16 ani (din care s-a recuperat prin diverse tehnici yoga: gradinarit, hoinareala si munca bruta), a reinceput sa aiba trairile sinestezice, expresioniste si suprarealiste din prima copilarie, luind astfel decizia de-a aduce in lumea Cartii inclusiv psihologia si filozofia.
Daca la 11 ani scria timpenii (fictiuni s.f.
Fireste, lucrul la benzile desenate l-a ajutat sa descopere de timpuriu fenomenul metacreatiei (autorul se desena pe sine in dialog cu personajele tot mai sabotoare), iar asta l-a facut sa-nteleaga ce-nseamna propriu-zis si textualismul, atunci cind a ajuns la metacreatie si-n cadrul literaturii.
Benzile desenate ajunsesera sa-l epuizeze si observase ca prin scris se putea exprima cu mult mai rapid.
La 11 ani s-a apucat de scris din nevoia de economie a gesturilor.
Noroc ca macar a reusit, pe la 18 ani, sa incinte cu piesele lui alambicate urechile unei nemtoaice de 16 ani, venite sa faca plaja la Mamaia.
Ce-a interpretat el pe ici, pe colo din autori clasici, moderni si postmoderni, nu ne intereseaza (la asta se pricep si papagalii); doar faptul ca intre timp idiotul a uitat absolut tot ce-a compus, fiindca (bazindu-se cu mult prea usor pe memoria lui de elefant) a omis sa redacteze ca atare si partiturile.
La 9 ani s-a inscris la Scoala Populara de Arta din Constanta, sectia pian, si nu s-a mai oprit din cintat decit pe la 29 de ani, sub presiunea treburilor de tot felul.
Asa a descoperit el valabilitatea legii saltului calitativ prin acumulare cantitativa si importanta crizei in fenomenul devenirii de orice fel.
La 3 ani s-a apucat de desenat, pe la 6 ani de pictat, iar pe la 15 ani de sculptat.
Din cauza (sau datorita) unor traume intrauterine, perinatale si din timpul primei copilarii, eroul nostru a fost nevoit sa se refugieze inca de la 3 ani in lumea creatiei si a cunoasterii (cu posibilitatile de moment), in dorinta de-a reconfigura realitatea.
Unde? In Romania, din pacate; in orasul in care Ovidiu a prins obiceiul de-a nu mai bea vinul indoit cu apa (Constanta).
Cind? Pe 13 iunie 1969.
Liviu Cristescu: Nascut, asta e cert
