Mi se pare ca inca aud strigatele.
Obiceiul data de sute de ani, dintr-o vreme in care calugarii de atunci alungasera ciuma de pe aceste meleaguri, rugandu-se neincetat vreme de trei luni de zile..
De aceea mereu era unul ingenuncheat in fata altarului, cu o carte de rugaciuni in fata, din care se citea neintrerupt.
Cei doisprezece isi imparteau atat sarcinile gospodaresti cat si sarcinile spirituale.
Pentru ca din acel motiv, datorita credintei din sufletele calugarilor, rugaciunile nu se opreau niciodata.
Cu mai multa credinta decat altii.
Asa se spunea.
Oameni de treaba, muncitori, plini de credinta.
In chilii scunde, stramte, manastirea adapostea doisprezece locatari.
Mai ales rugaciunile calugarilor.
Sa nu tulbure nici divinitatea, nici rugaciunile calugarilor.
Atunci cand o vizitau, toti vorbeau aproape in soapta.
Vocile oamenilor erau mai putine.
O insoteau imnuri de slava cantate de pasari, de greieri si de alte insecte.
Din spatele zidurilor, crucea unei biserici din piatra se ridica triumfatoare spre cer, cautand parca sa il imbratiseze.
Se vedea de departe, intre dealurile inverzite, sub sclipirile razelor soarelui.
Ascunsa intre dealuri, cu ziduri albe nu foarte inalte, strajuite de o poarta solida de lemn.
Asa era considerata manastirea de foarte multi.
Sa vada un colt de rai.
Sa-si marturiseasca pacate.
Veneau sa caute liniste.
De aceea de multe ori se invalmaseau la portile manastirii.
Atunci cauta sprijin.
Se pierd pe drumuri pe care nu si le pregatesc, in vieti pe care nu le mai inteleg.
Doar cauta.
Uita pana si ce cauta.
Dar se gandeste cineva ca dreptatea este doar o consecinta a propriilor fapte?! De cele mai multe ori oamenii uita.
Cer dreptatea.
Strigatele pline de spaima care cer mantuirea.
Mi se pare ca inca aud strigatele
