Suspense-ul abil mentinut pana la ultimul rand, personaje verosimile, si totusi un clasic fara reteta.
Constantin Chirita face in „Pescarusul alb” (dar si in celelalte romane din ciclul „Trilogia in alb”) un pariu literar interesant, construind personalitati accentuate multiple intr-un tip de fictiune (incadrabila in categoria larga a policier-ului), in care, de obicei, eroul este de fapt un super-erou, detectivul, cel care rezolva cazul.
Devin marionete si iubiti de carton sau raufacatori de mucava, sau detectivi de o amabilitate exagerata si imposibila.”.
Daca toate aceste carti ar fi impostat ideologii, personajele nu ar mai fi fost valabile pentru ca, revenind la Chandler, „cand fac lucruri ireale inceteaza ele insele sa mai fie reale.
De aceea, nu profesiunea (variind de la ingineri la profesori), nu arealul (uneori datat, in virtutea mersului istoriei), ci doar actele proprii pastreaza credibilitatea personajelor.
De aceea, textele scrise de Chirita, si cele deja evocate si „Intalnirea”, 1959; „Otelul”, 1960; „Pasiuni”, 1962 sau „Adancimi”, 1974 pot implini cititorului de azi senzatia de autenticitate.
Daca apar dezechilibre, decompensari, acestea sunt, in cazul literaturii, aduse de excesul de artificial.
De altfel, in cazul lui Chirita, si in „Ciresarii”, 1956-1968, dar cu precadere in „Livada”, 1979 (romanul „Otelul” rescris) si „Romantica, prima carte: Cea mai frumoasa poveste de dragoste”, 1986 relatia intre cele doua notiuni (literatura si viata) este stimulul creativ, dar si conditia de fiintare a ambelor.
Literatura, daca este bine scrisa, are aceleasi legi cu viata, fiind la fel de reala ca asa-zisa realitate.
De ce alege Constantin Chirita sa schimbe cutumele? Intre argumentele posibile este si o hibridare a tehnicilor romanesti cu cele dramaturgice, a tensiunii specifice constructiilor cu enigma cu fiziologiile literare, care presupun o relaxare descriptiv-comportamentala.
Precum Raymond Chandler, Chirita asaza literatura, indiferent de taxinomie sau responsabilitate a criticii si teoriei, in unitate si identitate de substanta cu viata.
Suspense-ul abil mentinut pana la ultimul rand, personaje verosimile, si totusi un clasic fara reteta.
Constantin Chirita face in „Pescarusul alb” (dar si in celelalte romane din ciclul „Trilogia in alb”) un pariu literar interesant, construind personalitati accentuate multiple intr-un tip de fictiune (incadrabila in categoria larga a policier-ului), in care, de obicei, eroul este de fapt un super-erou, detectivul, cel care rezolva cazul
